Călin Ciobotari
Cred că una din calitățile regizorului Andrei Măjeri ține de atașamentul său profund față de artă și de o finețe de a trata realul pe care arareori o mai întâlnești în generația din care face parte. Spectacolele sale atrag, dar și îndepărtează (depinde de cine le privește), printr-o anume culturalitate ce însoțește, by default, actul propriu-zis al regiei. Este, probabil, motivul pentru care Măjeri dă satisfacție unui tip de teatru din păcate tot mai puțin frecventat: teatrul de artă. Și nu mă refer aici prioritar la citările pe care uneori le face în spectacolele sale, ci la un anumit mod structural de abordare a temelor, a relațiilor, a tipologiilor umane pe care le cultivă și ni le livrează.
Ambiția unor realități cameral investigate mi s-a părut a caracteriza cel mai recent spectacol al său, „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, realizat în septembrie, onsite, la Reactor, și reluat acum online într-un format ce mixează inspirat filmarea propriu-zisă a spectacolului cu intervenții de montaj precise și inteligent operate. Rezultă un produs video ce nu afectează cu nimic teatralitatea inițială, ba, din contra, în unele secvențe o subliniază și o rafinează. Scene-cadru, cu tăietură de voal transparent…
La baza acestui nou proiect măjerian, construit în interiorul programului „Drama 5. Ediția a V-a” de la Reactor, se află reușitul text al lui Cosmin Stănilă, piesă ce investighează, într-un prim strat, evoluția graduală a cumplitei boli ce a luat numele lui Alois Alzheimer. Povestea e plasată, inițial, într-o lume a teatrului, cu Ester, o importantă actriță, pusă în situația de înfrunta și, treptat, de a fi înghițită de necruțătoarea dezintegrare a memoriei și a rațiunii. Piesa evocă indirect un episod real ce ne-a tulburat pe mulți dintre noi, consumat nu cu mult timp în urmă în interiorul unei Gale UNITER, când un reputat creator român, invitat pentru a oferi un premiu, nu a mai știut pentru ce a urcat pe scenă. Moment delicat, întâmpinat cu prostesc amuzament de unii, dar și cu infinită tandrețe de alții. Acum, în cazul actriței Ester (în interpretarea uimitoarei Emőke Kató jucând în limba română), dramaturgia exploatează abil trecerea de la a uita textul unei piese la a uita textele dramaturgiilor de fiecare zi, transfer dinspre profesie spre existență și dinspre teatru spre viață. Frânturi de umor(„Știi cum știi când ești gata? Primești premiul pentru întreaga activitate”, „A fost frumos cât a fost. Sărut mâna pentru masă” etc.) colorează la răstimpuri, exact atât cât trebuie, dramatismul unei povești grave și înalte.
Tema artistului care nu-și mai amintește rolul e, însă, doar un pretext pentru un strat mult mai adânc pe care regia lui Măjeri îl relevă în deplina lui splendoare: solidaritatea filială, infinit de complexa relație mamă – fiu și, extrapolând, duioasa schimbare de roluri în tandemul părinte-copil. Cristi, fiul lui Ester (Lucian Teodor Rus), se dedică întru totul nu salvării – cruda imposibilitate a salvării ar putea fi o altă subtemă – ci îngrijirii până la capăt, sacrificându-și job-ul, relația de dragoste, stabilitatea socială și mentală pentru acest emoționant a-fi-aproape-de-mama. Astfel, de la un moment încolo, boala încetează a mai fi un personaj. Ea se manifestă, desigur, în continuare, în forme tot mai grave, însă nu mai deține prim planul spectacolului. Un nou personaj, simbolic, câștigă tot mai mult teren: un Christ ce se devoalează sub ochii noștri, un Christ ce își învață mama, transformată de boală într-un copil, să refacă acele ritualuri curente (spălatul pe dinți, cititul orei de pe cadranul unui ceas – scene de o sensibilitate dureroasă) pe care cândva copilul le învățase de la mamă. Acea inversiune de roluri de care pomeneam mai sus nu vorbește despre cazurile particulare ale lui Ester și Cristi, ci oglindește o lege nescrisă a firii pe care fie am ignorat-o, fie ne e dificil să o acceptăm și atunci preferăm să o trecem sub tăcere: în fiecare părinte boala naște un copil neputincios…
E un spectacol intimist, în cromatica dominantă a unor blânde nuanțe de bej ce înconjoară protector acest spațiu (decor Adrian Balcău) al ruinării umane și al reconstrucției ei, de pe schelele unor sentimente în fața căreia viața nu poate fi decât reafirmată. O faimoasă și controversată lucrare a lui Max Ernst, „The Virgin Spanking the Christ Child…”, poate prea insistent subliniată în refacerea video a spectacolului, acompaniază povestea aceasta despre Iisușii din om… Tatăl e mort, absența lui e suplinită de „icoana” unei fotografii neputincioase fixată într-o oglindă, însă fiul e aici, în solaritatea finalului în care cântecul mamei e un cântec al vieții, nu al sfârșitului, sau, oricum, melosul unui sfârșit frumos, luminos, demn…
E o încântare să o urmărești pe Emőke Kató dezvoltând o astfel de partitură, dificilă mai întâi prin semnele de fisurare a normalității, apoi prin accelerarea dezintegrării și, în cele din urmă, prin etalarea unui personaj-copil ce înghite sinele matur. Mi-aș dori să revăd spectacolul în fizic numai și pentru bucuria de a simți energiile acestei atât de speciale actrițe. Foarte bine își conduce rolul și Lucian Teodor Rus, jucând o gamă largă de stări (de la frică, la exasperare, de la iubire de fiu, la paternitate asumată, de la efigiile unui trecut îndepărtat al copilăriei, la prezentul acesta cu oglinzi murdărite și mamă captivă în neputință) și servind impecabil istoria unei relații ce definește esența spectacolului.
Reactor, TOATE LUCRURILE PE CARE MI LE-A LUAT ALOIS, de Cosmin Stănilă. Regie: Andrei Măjeri. Decor: Adrian Balcău. Sound design: Adrian Piciorea. Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus
