În aceeași atmosferă națională, europeană, planetară, dacă nu cumva și galactică, de incertitudine și haos, cred că singurele repere de luat în seamă sunt amintirile noastre, ale tuturor celor care, prin voia sorții, am avut norocul de a nu deveni persoane publice, nefiind astfel expuși acelei torsiuni inevitabile la nivelul conduitei, al conștiinței și al percepției semenilor. E adevărat că pare ușor defetistă și călinesciană această abordare mnemonică a vieții însă mie unuia mi se pare că are, măcar, meritul de a se baza pe certitudini, câtă vreme mintea ni le mai furnizează cu acuratețe.
A doua personalitate științifică de marcă cu care, în anii tinereții mele,(ce critic și descurajant sună acest adevăr!) am fost contemporan și am relaționat pe linie administrativă, într-o oarecare măsură, a fost profesorul universitar Vitalie Belousov, fost Rector al Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iași între anii 1990-1996.
La fel ca în toată țara, instituția respectivă fusese bulversată de tulburările sfârșitului de an 1989, cu deosebire la palierele de comandă. Viața universitară a fost, pentru o vreme, subsumată la propriu unor organizații studențești apărute la fel de spontan ca toate celelalte structuri postdecembriste, volatile dar de o cinetică aiuritoare și pe care le-a generat lovitura de stat livrată prostimii, spumoasă și frapată, sub pompoasa titulatură de revoluție.
O parte dintre cadrele didactice au devenit victime ale unei represiuni ad-hoc, după modelul agresiv al oricărei răsturnări de regim. În frunte cu doamna Cameluța Beldie, rector în funcție la acea dată, dealtfel o persoană echilibrată, cu un remarcabil talent administrativ, toți cei aflați la conducerea facultăților au fost îndepărtați de către reprezentanții studenților, într-o furie a schimbării care niciodată n-a ținut cont de necesarele repere valorice.
Căminele studențești au devenit, pentru o vreme, un soi de stabilimente ale libertății absolute, în care nu mai funcționa nici un regulament iar accesul era permis fără restricție. Îmi aduc aminte că, pentru o perioadă, șeful absolut al studenților a fost un personaj intitulat Lulu Bucșinescu, un fel de student bătrân, care, din câte știu, n-a terminat niciodată facultatea și al cărui nume real cred că-l știau doar secretarele de la decanatul Facultății de Mecanică pe unde personajul patina de vreo șapte-opt ani, nereușind să depășească anul al doilea de studii. Avea cartierul general într-o garsonieră din căminul T 21, în care noi, cei din administrație, trebuia să cerem audiență ca să putem intra. Cu el se negociau aspectele importante ale conexiunii dintre conducerea administrativă și organizațiile studențești.
Norocul campusului studențesc în acea perioadă complicată au fost câțiva administratori de cămine, inimoși și gospodari, care au reușit să mențină căminele studențești pe linia de plutire în ce privește ordinea și curățenia. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții trăiesc și astăzi, chiar dacă s-au retras din activitate și îmi fac o datorie de onoare din a menționa aici numele lor, cu respect și considerație: Octav Vlahopol, Angelica Vlahopol, Viorica Viciriuc, Valerica Brânzei, Gabriela Știrbeț, Carmen Stavarache.
Cred, însă, că m-am lăsat un pic furat de amintirile acelor ani tulburi și am deviat de la subiectul textului de față. Care va să zică, oricât de tentantă ar fi fost euforia libertății nesperate primită cadou de poporul român de la Laszlo Tokes, lucrurile au căpătat, încet-încet, nu o stare de normalitate ci un curs oarecum instituțional așa încât structurile și funcțiile au fost reocupate de către alte persoane, cu acordul obligatoriu al organizațiilor studențești suverane care aveau un cuvânt decisiv în alegeri.
Mai pe scurt, în funcția de rector a fost ales profesorul Vitalie Belousov, un adevărat Albert Einstein al învățământului tehnic superior: la fel de genial, la fel de distrat, la fel de amabil cu toți cei din jur. N-am auzit ca, vreodată, profesorul Belousov să se afle, voluntar sau nu, într-o postură conflictuală vis a vis de o situație sau de o persoană anume. Studenți și profesori laolaltă au apreciat această calitate de excepție a sa și l-au păstrat în funcția de rector din 1990 până în 1996, poate cei mai dificili ani de după 1989. Nu cred că există o explicație mai onestă pentru caracterul de excepție al profesorului Belousov decât propriile sale vorbe, rostite într-un interviu din 2004: „Am răzbit în comunism fiind de acord cu anumite laturi ale sale și trecându-le sub tăcere pe cele care nu-mi conveneau. Eu am condus învățământul politic la Facultatea de Mecanică. Țin minte că taică-meu, fără să fie religios excesiv, ținea foarte mult la Decalog. Dintre cele zece porunci, insista asupra poruncii «să nu minți», pe care o considera fundamentală. Mai târziu mi-am dat seama de ce insista asupra acesteia. Pentru că respectând-o pe aceasta, respecți încă trei: să nu furi, să nu ucizi, să nu preacurvești, care sunt forme acute ale minciunii”.( Sursa-Ziarul de Iași, 28 August 2004, interviu realizat de Emilia Chiscop).
Dincolo de meritele științifice cu totul excepționale ale acestui moldovean născut în 1930 la Bălți, în Moldova de peste Prut, am remarcat cu toții calmul olimpian al acestuia și eficiența cu care știa să găsească soluții absolut rezonabile la toate problemele cu care avea de-a face, indiferent de natura acestora. Într-o perioadă în care orice remarcă apreciativă la adresa perioadei dinainte de 1989 era exclusă din cauza reacției ostile imediate a opiniei publice, profesorul Belousov avea demnitatea unică de a afirma cu naturalețe că ”Ceaușescu avea dreptate când cerea răscumpărarea studiilor superioare pentru cei plecați în străinătate. Acum nu se mai cere acest lucru dintr-o decență prost înțeleasă”( Sursa-Ziarul de Iași, 28 August 2004, interviu realizat de Emilia Chiscop).
Îți vine să spui că astfel de lideri ar fi necesari țării în vremurile de astăzi, oameni verticali și patrioți ca fostul rector Vitalie Belousov care, la 15 ani după 1989, când România intrase de mult în NATO și era pe punctual de a intra în U.E., spunea cu detașare, fără să tremure de frica stăpânilor, că datoria unui președinte este aceea de a-și proteja poporul și țara, indiferent pe cine supără și indiferent ce presupune acest lucru.
A fost norocul Universității Tehnice în acei ani complicați să-l aibă în funcția de Rector pe profesorul Belousov, a cărui notorietate științifică impunea un respect incontestabil și care a știut să conducă instituția de o manieră echilibrată și competentă.
Dan Degeratu















