despre granitul discret, dar iradiant
Ca băiet de la țară ce îs, l-am descoperit foarte tîrziu pe actorul acela care, fără să îți sară în ochi cu figuri de-niroiste ieftioare, părea venit, în film, din viața zilnică în care trăiai tu, cel care se uita la întîmplările de pe ecran. Era ca un copac uriaș printre tufișuri, atît de mare încît părea un fundal cu care te-ai obișnuit , ca și cum ar fi un deal pe care nu-l mai bagi în seamă, fiindcă e acolo dintotdeauna. Atît de firesc în imaginile de pe ecran, încît a trebuit să treacă ceva timp ca să îmi dau seama că omul acela e un actor absolut incredibil, chiar mai bun, din ce în ce mai evident, decît Gene Hackman, preferatul meu de pînă atunci.
Apoi au urmat mulți ani cu o fază nostim-enervantă : deși am o memorie foarte bună, nu reușeam aproape niciodată să îmi aduc aminte cum îl cheamă pe cel care devenise, tot mai clar, actorul meu preferat. Ciudat lucru. Probabil că un psiholog bun mi-ar putea spune de ce, dar un meseriaș bun e greu de găsit, în orice meserie, așa că aștept răbdător o explicație.
Duvall. Robert Duvall. Acesta e numele pe care l-am ținut minte cu greu, după ce îl bîjbîiam ca John, Charles sau nu mai știu cum. Un actor care, la fel ca scoțianul independentist înnobilat tîrziu de regina engleză, a arătat tot mai convingător pe măsură ce îmbătrînea. Știu, actorul are ca meserie să pară cumva, în multe feluri, dar domnul Duvall părea genul de om cu care te-ai fi dus mult mai liniștit la război. Nu unul din filme, ci unul adevărat, din care poți veni fără o mînă sau deloc. Mda, asta ar putea fi doar o naivitate de băiet de la țară, dar dacă domnul Duvall s-a dus în armată după colegiu, deși era băiat de contra-amiral, cine știe, poate că nu-i doar o naivitate de copil bătrîn.
Sînt sigur însă de un lucru : dacă l-aș fi cunoscut personal, cred că m-aș fi înțeles cu domnul Duvall. Cum să nu te înțelegi cu cineva care povestește, într-o emisiune TV, că își arăta bucile dorsale la lume, împreună cu colegul lui din ,, Nașul ,, , Marlon Brando ? Asta am aflat-o acum, după ce domnul Duvall a murit, da’ oricum, e bine de știut. Și de apreciat. În lumea în care colegul de generație al domnului Duvall, Victor Rebengiuc, linge dorsal, în scris și în public, un primar penal ca Mihai Chirica, dosul arătat în tandem cu Marlon Brando mi se pare un exemplu mai recomandabil decît fața slugarnică a patriarhului actoriei romîneze. Cît despre mediocritatea lucioasă a de-niroismului rebengiucal, nu mai zic nimic, că n-am chef, momentaL, de mugetele behăitoare ale falangelor de admiratori. Am zis dăcît așaa, ca chest’e, dacă vrea cineva, undeva, cîndva, să compare, pe bune, un copac viu pînă mai ieri cu un scaun din lemn de corcoduș regal. Sau custodiesc regal, nu știu cum se zice corect, că îs de la țară. Wonderland by M’Alice.
În fine, să lăsăm cozonacii din burete romînez și să ne întoarcem spre copacul Duvall. Probabil că majoritatea rolurilor lui ar putea alcătui un curs obligatoriu pentru orice școală de actorie serioasă, un curs suficient ca să înlocuiască orele de carton umplute de feluriți pedagogi de școală no’o’, doctori în p’ept și publiciști venturianezi, veri drepți cu rostoganii dintotdeauna. Dar desigur că asta e o altă naivitate rurală. Așa că nu ne rămîne decît să ne uităm din cînd în cînd la domnul Duvall. Robert Duvall. Și la războiul lui tăcut de veteran calm, purtat fără par, fără pistoale, numai cu mîinile goale. Chiar și cînd nu mai era tînăr & voinic. Pardon, n-am găsit altă scrimă. Puteam să zic și ,, Un veac de singularitate ,, , dacă era s-o dau pe parafrăzeală, da’ nu zic.
Nefiind azi în mare formă componistică, o să închei aici micul prohod personal al domnului Duvall. Cu promisiunea că, atunci cînd o să mai arăt dosul, în scris, către diferiți chirici sau rebengiuci, o să mă gîndesc la exemplul domnului Duvall. Chiar dacă după asta n-o să iau vreun Oscar, cred că, acolo unde o fi, un băiat de contra-amiral american o să se amuze. Mai ales că ( am uitat să vă zic ) am botezat faza asta ( chiar acum ) ,, manevra Duvall ,, . Robert Duvall.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist și consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC și Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova și editorialist al mai multor publicații. Folosește ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iași , cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale ( https://lucianpostu.wordpress.com/rominia-ia/ )
