Ioan Mateiciuc
Spectacolul coregrafic Povestiri din pământ și hârtie, inspirat de textele lui Viorel Ilișoi și construit pe un strat profund de afectivitate corporală, prezentat la Centrul Cultural Siret în cadrul Festivalului Internațional „Zilele Teatrului Matei Vișniec” Suceava, oferă un prilej bun pentru o analiză atentă din perspectiva esteticii mișcării, a memoriei corporale și a semnificației vizualului în arte.
Există mai multe direcții din care acest spectacol merită tratat. Și am să le iau pe rând:
- Imaginea ca amprentă a memoriei – spectacolul nu se construiește în jurul unei narațiuni liniare, el se desface ușor în jurul unor fragmente vizuale și gestuale care funcționează ca „amprente afective”. Aici, imaginea scenică – corpul încrustat în lut, foaia de hârtie transformată în simbol al fragilității – capătă sens proustian: nu povestea este importantă, e important felul în care ea este retrăită prin memorie senzorială.
- Mișcarea ca expresie a durerii și iubirii – mișcarea din Povestiri… nu este una ornamentală, este de-a dreptul viscerală. Trupul, uneori fragmentat, alteori pulsând în ritmuri sacadate, reflectă o luptă internă între resemnare și vitalitate. Este o coregrafie a rănilor nevindecate, dar mai ales a rezistenței prin iubire.
- Materialitatea ca sens existențial – hârtia și pământul nu sunt doar recuzită, ele apar ca fiind materii care gândesc alături de corp. Când dansatorii ating lutul sau hârtia, ei nu mimează un gest, îl transformă în act existențial. Pământul este acolo unde rămân urmele (a trecutului), hârtia – ceea ce nu rezistă (viitorul fragil și trecutul care nu trebuie uitat).
- Ritualul corporal ca anamneză – ciclicitatea mișcării, repetiția unor gesturi, pulsația care revine, toate par să alcătuiască un ritual al reamintirii. Nu în sens religios, ci ca „anamneză” (Platon), prin care sufletul își reamintește ceea ce a trăit înainte de a uita.
- Vizualul ca labirint al afectului – imaginea coregrafică e lentă, apoi ruptă, uneori statică și de fiecare dată funcționează ca un cristal de timp deleuzian: un moment prezent care conține simultan trecutul și viitorul. Este o estetică a rupturii și a suspensiei.
Evident, nu cred că Andrei Tcaciuc, creatorul spectacolului, s-a gândit vreodată la Deleuze, Merleau-Ponty, Nietzsche & Artaud sau la Proust & Bergson. El a avut în spate o relație vie cu trecutul pe care încearcă prin artă să o conserve cât mai natural.
Povestiri din pământ și hârtie este o coregrafie a memoriei întrupate în care imaginea scenică, materia și gestul spun ceea ce cuvintele nu pot spune. Este un spectacol care merită privit nu ca o poveste, mai degrabă ca un poem în mișcare, viu (muzica e parte importantă în toată arhitectura spectacolului, iar jocul de lumini nu e deloc întâmplător).
Povestiri din pământ și hârtie – regie și coregrafie: Andrei Tcaciuc. Interpreți: Andrei Tcaciuc, Gabriel Scalschi, Sabina-Maria Hultoana, Sebastian Munteanu, Răzvan Stefan, Andrada Costin, Georgiana Dimitrescu. Lumini: Andrei Emilian. Muzică: Robert Stanislav Scenografie: Alina Puşcaşu. Costume: Jeni Stănilă. Coordonator: Lorette Enache
