Călin Ciobotari
Nicole Vasilcovschi este, cel puțin pentru mine, imaginea modernă a cetățeanului planetar, proiecție care, în fiecare epocă, a avut mereu alte întrupări: de la mitologiile grecești care suplineau, prin imaginar, perspectiva limitată asupra lumii, la aventurierii medievali, temerarii călători renascentiști sau neliniștiții intelectuali iluminiști mânați de tentația cunoașterii prin cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Nicole are câte ceva din fiecare categorie de mai sus, s-a născut în Suceava, însă fiecare nou anotimp o surprinde ba pe undeva prin Asia, ba prin Canada, ba pe te miri ce stradă europeană sau prin curtea vreunei mănăstiri bucovinene. Niciodată nu poți ști cu exactitate unde se află, geografic, Nicole Vasilcovschi. Și chiar și atunci când, într-un fel sau altul, îi identifici poziția, îți dai seama că tot nu știi unde este, că tot nu știi pe unde îi rătăcesc gândurile, pe ce continente interioare i se odihnesc sentimentele.
Printre multiplele virtuți pe care le-a probat (un doctorat în Economie, felurite activități în cele mai diverse domenii, profesorat în China și în Canada etc.), se numără și certa vocație poetică, manifestată în nu puține cărți pe care, de-a lungul timpului, tânăra poetă le-a publicat. În cele ce urmează mă voi referi la volumul meu preferat, „Enigmatic moment” (Editura Cygnus, Suceava, 2016) care, mi se pare, își conține mai complet decât celelalte autorul. E un volum de maturitate, unul în care poeta și-a găsit tonalitățile esențiale, energiile cuvântului sunt bine dozate, iar pluralismul tematic este debordant.
Poeziile lui Nicole au particularitatea de a fi nu doar citite, ci și auzite și privite. Un difuz fond sonor le însoțește, într-o acompaniere caldă, uneori camerală, alteori cu ritmicități străvechi sau cu sunete imposibile de identificat, însă, cu toate acestea, familiare. De cealaltă parte, vizualul completează sonoritățile: nenumărate imagini traversează, în lung și lat, pe deasupra sau subteran, micro-lumile pe care poeta le propune. Forța acestor poeme, însă, stă mai degrabă în gând, în trăiri conceptualizate și expuse mai degrabă pentru sine, decât pentru celălalt. Atmosfera generală este una intimistă; ai, uneori, o acută impresie de spațiu privat în care ți s-a permis, pentru câteva clipe, accesul.
Asta nu înseamnă că ne aflăm în fața unui sistem poetic sobru, serios. Încă de la începutul volumului, Nicole își așază proiectul sub semnul jocului: „Totul e un joc care vrea să pară cât mai serios”. E un avertisment și, în același timp, o frântură de ars poetica. Ludicul este mai degrabă discret, atent controlat, menținut ca sol de adâncime din care se desprind toate celelalte. Mult mai pregnant este oniricul. Visul e pretutindeni, aproape într-o formă de co-auctoriat, întreaga carte având ceva din imaterialitatea, fluiditatea și incertitudinile pe care le transportă starea de visare: „Închid geamul spart din spatele visului”, „Călătorind prin vise…”, „La marginea visului ne întâlnim din nou” etc.etc.
Frecvent, timpul și spațiul devin subteme ale acestei aventuri lirice. Nicole se comportă asemenea unui raționalist emoționat. Pe de o parte, simte nevoia teoretizării, pe de altă parte își colorează afectiv raționamentele, amputându-le logica și deghizându-le în metaforizări neașteptate. La fel se întâmplă cu meditațiile ei asupra vieții și a morții, asupra existenței, asupra fericirilor și nefericirilor ce i se dau omului.
O dimensiune importantă este cea erotică. Nicole își cântă iubirea, împletind-o cu naturalul, cu cosmicul și cu brațele iubitului. Atunci când scrie despre o îmbrățișare o face ca și cum ar scrie despre aurora boreală: cu entuziasmul unei experiențe incomensurabile. Carnalul e aluziv invocat, iar senzualitățile sunt mereu ascunse sub undele unui eros înalt. Poezia lui Nicole poartă în sine sigiliul purității, al unei candori în care simți copilul neatins de răul acestei lumi. Până și tristețile acestei cărți au mai degrabă aerul unei trecătoare bosumflări existențiale, căci Nicole, în esența ei umană, este o optimistă, o vitalistă, o persoană pentru care bucuria de a trăi este mult mai mult decât o vorbă oarecare.
La răstimpuri, un delicat naționalism înlocuiește generalizările și abstractizările; în astfel de momente, poeziile lui Nicole își modifică profilul, fără să alunece însă în regiunile nefaste ale limbajului lemnos și ale sentimentelor goale. Poeta își iubește patria cu o simplitate ce exclude retorica sau excesul. Raportarea e ca la un „acasă”, reper sigur în nesfârșitele peregrinări, punct de revenire constantă, sursă a dorului și a nostalgiei. Atunci când își cântă patria, Nicole își cântă de fapt identitatea, nerătăcită, nepierdută niciun moment printre meridianele pe care, de ani de zile, le tot străbate.
Poeta operează cu nostalgia, făcând din poezie un vehicul pentru memoria ce franjurează duios prezentul. E interesantă această relație cu trecutul, decisă ca și cum acel trecut e de fapt o anexă a prezentului. Atunci când scrie despre Casa cu Ferestre Luminate, despre Cernăuți, despre Constanța, despre Bucovina, Nicole o face ca și cum încă locuiește intens în acele secvențe/ spații prin care a trecut cândva. Ea acreditează ideea că trecutul vine după tine, asemenea unei umbre sau asemenea unei călăuze ce te ghidează prin prezent.
„Enigmatic moment” e un volum dens, apt să îți modifice stările de spirit pe parcursul lecturii, lăsând în tine urmele unei înfiorări nelămurite, nenumite… E de citit și de recitit, de trăit și de retrăit…
