Călin Ciobotari
Întins pe o masă portocalie de masaj, un militar… În plan vertical, alături, o femeie îmbrăcată în negru, cu o sumbră alură de epocă… Un solo a capella aduce în scenă un nelămurit sentiment de neliniște. În fundal, imaginea unui bloc distrus de bombardamente. Lumina scade, întuneric, aplauze… Acesta e finalul spre care se îndreaptă cele aproape trei ore de comedie dezlănțuită pe care ne-o propune Radu Afrim în Masaj, recentul său spectacol de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași.
Dramaturgia lui Afrim este sclipitoare. În salonul de masaj al lui Petronel Agâlmei, „cel mai bun maseur din nord estul Moldovei”, felurite personaje, în trecere sau cu un anume grad de permanență, ni se arată „în clar”, cu spaimele și visele lor, debusolate și parcă rătăcite, dar cu un farmec nebun, apte să celebreze speranța ori de câte ori aceasta li se pare că le face din ochi. Nu sunt marginali, accidente ale societății, ci reflexii ale chiar societății, întrupată în figuri memorabile precum Galina pedichiurista, Viviana trista, militarizatul ușor pervers Ghiocel Acasandrei, păstrătorul tradițiilor și iubitorul de femei vârstnice Jănel Amilioaiei, Săndel și Giulia Amaicii, căutătoarea de curaj Crenguța Aalboaei și toți ceilalți. Salonul lui Petronel e locul de întâlnire al unor incompletitudini și a tot felul de incongruențe umane; masa de masaj se încarcă nu o dată cu semnificațiile unei canapele de psihanalist, masajul se prelungește în confesiune și ascultare, iar râsul este anticamera iubirii și unei motivații mereu noi de a continua, de a o lua de la capăt. Spațiu urban, însă, în același timp, decupaj dintr-o realitate oarecum paralelă, aflată la granița unui blând suprarealism de-al casei, salonul de masaj ne apare uneori ca o „instituție” cât se poate de recognoscibilă, alteori ca un purgatoriu modern în care, prin asumarea unor posturi rizibile, îți speli păcatele și te tămăduiești de rănile acestei lumi. Petronel însuși (Horia Veriveș) e un aliaj bizar de guru și ins uns cu toate alifiile capitalismului, un umanist cinic ale cărui degete cunosc păcatul, dar și mângâierea, un fel de Dumnezeu atipic al unei lumi eclectice, pe care a organizat-o în tonuri kitsch, cu ecouri de cabaret și spiritualitate indică, iar acum o observă și o vindecă, purificând-o de balasturile întunecoase.
Radu Afrim ne arată această faună umană cu voluptatea unei deconspirări, dar și cu nesfârșită tandrețe a înțelegerii. Din jobenul regizorului-dramaturg apar rând pe rând, de parcă ar cădea dintr-un carusel nevăzut, figuri pitorești, delicate caricaturizări, tipologii de care nu suntem străini, laolaltă cu evenimente ale timpului nostru: covid, război, refugiați, conflictul dintre Operă și Teatru, directoarea de operă care făcea cafea bună, dar care…, mall-ul, mega image-ul, plaja Purcica din Nicolina, fundul Moldovei de la Ruginoasa și tradițiile ciomăgelii anuale, protestatari care vânează doamne în blănuri la teatru și câte și mai câte. Tonul general e dat de umorul nebun, de la ironie la auto-ironie, de la poantă cu substrat etnic la gag, de la aventuri lingvistice (un spectacol în sine sunt nunele protagoniștilor și graiul moldovenesc), la situații în cascadă ce operează direct cu hohotul de râs. În stilu-i caracteristic, Afrim aduce în scenă și poezia, inserând-o mai ales în structuri monologale, precum cele ale Vivianei (monologul Adei Lupu despre umbrele animalelor vechi pe care le zărește de la etajul opt al hotelului, printre vârfurile de brazi ale unui păduri ce a fost cândva aici, mi se pare una din cele mai reușite pagini scrise ever de Radu Afrim). Universul sonor, alcătuit din relaxing sound-uri, dar și din song-urile cântate live (ca de obicei, creațiile vocale ale Dianei Roman sunt remarcabile) contribuie din plin la poetizările comicului. Coregrafa Alice Veliche mișcă inteligent această lume, operând cu corporalitățile expresive ale distribuției și construind grupuri omogene în care individualitățile nu doar că nu sunt anulate, dar sunt dezvoltate și etalate prin mișcare. E o evidentă compatibilitate între Alice Veliche și stilisticile afrimiene; e de presupus că această colaborare va continua pe termen lung.
Irina Moscu, ale cărei creații publicul ieșean le cunoaște în special din Măcelăria lui Iov, nu se dezminte nici de această dată, probând faptul că este unul dintre scenografii de top ai teatrului românesc. Decorurile modulare integrează spații secunde (precum cel al pedichiuristei), o chicinetă cu micro-spații (în care se refugiază uneori parte din personaje), un video-fundal ce produce, pe parcursul spectacolului, un plan vizual paralel impecabil încorporat în poveștile de viață ale actanților, discrete elemente de simbolism erotic (norișor, inimioară etc.), dar și splash-uri negre, adevărate pete de conștiință pe care le întrezărim grafiate undeva în fundal. Armonios, în culori calde, decorul intră în dialog fertil cu costume spectaculoase ce fixează și nuanțează personalitatea fiecăruia dintre cei ce se perindă pe scenă. Cele două perechi de încălțări cu degete ale lui Petronel, „ținutele” de gală și de „scandal” ale Galinei, accesorizările hawaian-cabaretistice, peruca și colanții militarului Ghiocel, aerul cald-retro și tonic al cromaticilor, excelentul control al elementelor de kitsch – sunt doar o mică parte din contribuția Irinei. Ce e greu de explicat și, probabil, ține de marea artă a scenografiei, e modul în care scenografa găsește liniile de sinteză în această teribilă diversitate, servindu-ne vizualități perfect închegate.
Pușa Darie în Galina-pedichiurista redemonstrează de ce e considerată o actriță importantă a teatrului românesc. Personajul ei este, fără îndoială, de o originalitate debordantă, în chiar interiorul unei tipologii de „hoașcă” pe care actrița ieșeană o reinventează, semnând-o apăsat cu propria-i personalitate. Fără a cădea în capcanele excesului, riscante pentru genul acesta de personaj, Pușa Darie esențializează, comprimă și rafinează, dând vulgarității sensuri noi, nebănuite. E suficient să urmărești multitudinea de efecte pe care le produce doar din privire sau să observi cum joacă Pușa Darie atunci când nu are replică, pentru a înțelege ce face diferența între un actor de calibru și un actor oarecare.
Ada Lupu este contrapunctul de care textul lui Radu Afrim avea nevoie; intrările ei modifică energiile scenei, deturnându-le către un registru grav; monologul experienței nocturne (pe care l-am menționat deja) sau poemul despre firul de iarbă uitat pe calea ferată, profund abordate de această atât de specială actriță, sunt „palme” sonore pe care le primește spectatorul între două reprize de râs.
Horia Veriveș are meritul de a fi construit un personaj complicat, inedit și greu de epuizat cu explicații; cred că plusul lui Petronel rezidă tocmai în restul de enigmă pe care și-l păstrează în semanticile noastre post-spectacol. Tocmai faptul că încă nu știu cine este cu adevărat Petronel Agâlmei îi sporește, cel puțin pentru mine, valoarea. După rolul din Domnul Vulpe, cu linearități prea pronunțate pentru gustul meu, Horia Veriveș își dă adevărata măsură a maturității sale actoricești.
Partituri puternice au Cosmin Maxim (excelent și în scenele de casting, și în cele de seducție), Dumitru Năstrușnicu (de neuitat în prima sa intrare), Mălina Lazăr (foarte puternică în monologul agresiunii din lift), Ionuț Cornilă, Livia Iorga. Prea puțin dezvoltat din scriitură rolul Dianei Chirilă și prea puțin motivată intrarea în scenă a personajului ei. Mai tinerii Marian Chiculiță, Alexandru Bodron, Robert Agape, George Gușuleac, Flavius Grușcă și Cezar Ichim au trecut cu bine de „botezul” afrimian. Mai mult decât să coloreze scenele, au funcții reale în construcția generală, momente individuale în care au ocazia să arate ce pot. Și, clar, pot… Din fericire pentru ei, le va fi greu să uite această majoră întâmplare din viețile lor profesionale.
Mai mult decât despre una sau alta dintre ființele umane ce populează lumea din Masaj, cred că spectacolul lui Afrim readuce în atenție o temă pe care, de-a lungul timpului, regizorul a mai frecventat-o: tema comunității. A nu fi singur în astfel de vremuri pe care le traversăm, a avea un spațiu de întâlnire, a râde cu cineva, a-i vorbi, a-i asculta tăcerile – toate acestea sunt, în definitiv, forme ale salvării. Comunitatea din spectacolul ieșean, dincolo de diferențe, faceri și desfaceri, e colacul de salvare, marja de rezonabilitate pe care fiecare o identifică în propria-i existență. Jeleul albastru pe care anti-consumerista Adei Lupu îl cumpără din mall pentru fetița ucraineană, călcându-și fatal pe principiile radicale împotrivashopping-ului din marile magazine, este, poate, cea mai sensibilă formă de a ne transmite că celălalt e mereu aici. Trebuie doar să-ți faci timp să-l vezi, să-l asculți, să încerci să-l înțelegi…
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Masaj, de Radu Afrim. Regie și univers sonor: Radu Afrim. Asistent de regie: Marian Chiculiță. Scenografie: Irina Moscu. Coregrafie: Alice Veliche. Creație vocală: Diana Roman. Cu: Horia Veriveș, Pușa Darie, Ada Lupu, Dumitru Năstrușnicu, Cosmin Maxim, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Chirilă, Marian Chiculiță, Alexandru Bodron, Robert Agape, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Cezar Ichim. Spectacol vizionat în data de 20 martie 2022.
