Călin Ciobotari
Am tot amânat să ajung la spectacolul lui Vlad Trifaș de la Teatrul Tineretului cu Nunta însângerată a lui Lorca după ce, anul trecut, la Sibiu, atât de curajoasa și inedita versiune a lui Hunor Horvath (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu) îmi setase foarte apăsat un nou tip de relație cu marele text din 1933. Abia acum, la luni bune de la premiera din octombrie, am considerat că sunt suficient de pregătit pentru o nouă experiență Lorca, una fundamental diferită de cea de la Sibiu, însă, la rândul ei, puternică și revelatorie, aptă să te așeze, cu violență și tandrețe, în raza de acțiune a unui flux poetic copleșitor.
E de spus pentru început că lectura regizorală a lui Vlad Trifaș rămâne fidelă sensurilor primare ale textului și, mai ales, unui simbolism poetic pe deplin asumat ce face din spectacolul nemțean unul exemplar pentru ce mai înseamnă astăzi metafora în teatru. Cred că, la răstimpuri, oricâtă tentație a „aplicatului”, a „comunitarului” și a „educaționalului” am resimți, o astfel de imersiune în poezie pură, vizuală și auditivă (e utilizată traducerea lui Victor Constantin Bercescu, cu versuri de Teodor Balș), e necesară pentru orice reevaluare a sensurilor teatralității. Marile direcții tematice din Nunta(iubirea, interdicția, ereditatea, tradiția, destinul), la fel ca simbolurile cu care operează poetul andaluz (calul, cuțitul, luna, sângele, moartea) rămân, așadar, intacte. Servite cu sensibilitate de regie, sunt integrate într-o lume ce se deschide sub ochii noștri: e stranie, exotică, uneori delicat-datată, alteori plutindă în atemporalitate poetică. Ne tulbură, ne contrariază, ne confiscă…
Decorul spectacolului nemțean (Büșra Eroglu Dogan) este, aparent, unul riscant. Tresari la prima întâlnire cu el, decor baroc, de operă, butaforie ce dezvoltă sugestii de butuci de vie în trunchiuri contorsionate ce alcătuiesc pădurea. Fâșii de pânză, alte structuri lemnoase, planuri de verticalitate dominate de rotundul mare al lunii. Arareori, însă, mi-a fost dat să asist la o transformare atât de radicală a unui decor prin lumină. În lighting-designul lui Costi Baciu totul palpită, impresia de butaforie ingrată se retrage discret, iar spectatorul se vede plimbat vizual prin labirinturi în care sensurile se pierd și se regăsesc, se anunță și se redimensionează; diurnul se topește în nocturn, realul se deschide spre oniric, iar realismul personajelor se contaminează de magic. E remarcabil ce se întâmplă în spectacol cu raportul interior-exterior și cu deplasările de accent de pe spații concrete, realist definite, pe spații mentale, psihologii traversate de coșmaresc sau de reverii înșelătoare. Uneori dinamic, alteori „blocat” în picturalități de „tablou”, decorul coexistă fertil cu lumina și culoarea, generând stări, atmosferă și dictând ritmurile diverse, dar unitare, ale receptării.
Nocturnul se instituie, frecvent, ca un personaj în el însuși. Problematic, poetic, obiectivat și subiectiv(iz)at în egală măsură, cuprinzând lumină de lună și întunecime de moarte, spațiu de întâlnire clar-obscură a felurite temporalități (prezentul fugarilor, trecutul ca ecou al tradiției, eternități selenare și mortuare, non-timpurile unor „tăietori de lemne” cu coloratură clovnescă – riscantă, dar încântătoare mutare din Lorca în Shakespeare), nocturnul iese din scenă ajungând să ne respire și să ne locuiască pregnant.
Nu o dată, Trifaș și colaboratorii săi produc contraste remarcabile. În una din scenele finale, spre exemplu, magicul personajelor Luna și Moartea se naște pe fundalul atât de atent construit al unei situații realist-naturalistă: agresiunea mamei care și-a pierdut fiul asupra logodnicei acestuia. Efectul e unul de deschidere, aproape la vedere, a realului către suprareal. Simplu, dar atât de eficient… E o tehnică frecvent utilizată în spectacol: poeticul se naște din discurs social, simbolurile încolțesc pe solurile aride ale concretului, calul și omul se contopesc într-o apariție onirică. Ajungem să acceptăm în egală măsură posibilul și imposibilul, noi înșine imersați iremediabil în acest mediu complex și versatil, scăldat de apele poeziei și ale sângelui.
Atenția pentru detalii este și ea demnă de semnalat. În plină luxurianță poetică totul e controlat, are sens și produce sens. Mă gândesc, bunăoară, la „istoria” culorii roșu în spectacolul nemțean și la progresia acestei culori risipită prin pânze, prin floarea de la reverul Mirelui, prin accesorizarea din costumul tatălui miresei sau prin rochia sângerie a logodnicei (cu o a doua rochie în care roșul se întâlnește cu negrul). Stilizat, esențializat, sângele însoțește spectacolul de la început până la final. E doar un exemplu despre formule estetice puse să opereze subliminal, dar servind și vizualitatea per se a scenei. Multe din aceste detalii le regăsim la nivelul costumelor (Berna Yavuz): uneori spectaculoase, localizând personajele, alteori alimentând simplități specific rurale sau indicând magicul (costumele Lunii și Morții, cu Elena Popa și Nora Covali încântătoare, precise, plastice în aparițiile lor de dincolo de uman, servind cu știință și sensibilitate simbolistica lui Lorca și lăsând în noi nostalgia a ceva îndepărtat și nedefinit), diverse și expresive prin formă și culoare, evocă acea pierdută piele a personajului pe care, tot mai rar, suntem dispuși să o credităm în teatrul nostru.
Tot la nivel de detaliu, aș mai pomeni inteligentele dozări ale umorului. El provine, mai ales, din geografia realului (tatăl Logodnicei – Tudor Tăbăcaru, cuplul de coloratură vesel-senzuală al Fetelor – Cristina Ciulei și Smaranda Mihalache, vecina care mai trage la măsea – Maria Hibovski), dar și din cea a magicului (gesturi și micro-acțiuni ale personajelor din pădure etc.). De facturi diferite, nealterând filonul dominant poetic, comicul ne asigură pauzele de respiro între două scufundări în adâncimile tulburi ale tragicului. În același registru dual se decid sonoritățile spectacolului (muzică originală de Vlad Trifaș), alternând gravități solitare ale vreunui violoncel interior, cu funambulescul tropăit al destinului, dar și cu sunete vesele, de petrecere și de celebrare a vieții.
Rafinat mi s-a părut condus și erotismul, în special în cele două tipare de iubire evidențiate în relația Logodnicei cu Mirele (erotism senin, luminos, elogiu al vieții, susținut cu inocență entuziastă de Emanuel Becheru) și cu Leonardo (erotism sumbru, pasional, dar purtând în sine proximitatea morții, cu un Mircea Postelnicu schimbând registru și conturând maturări ale iubirii deschise spre neant). Antonia Scutaru excelează în acest dublu joc, modificând din mers reliefurile interioare ale personajului și invitându-ne să contemplăm feminitatea îndrăgostită în multiplele ei manifestări. Una din scenele greu de uitat este cea din final, scenă eminamente tragică, în care întreaga partitură a Antoniei e condusă spre un strigăt al purității, dar și al nevoii de purificare. A te întoarce în lumea impură de fiecare zi cu acest sentiment de urgență neo-cathartică mi se pare unul din câștigurile majore ale spectatorului de la Nunta însângerată.Le fel, posibilitatea de a experimenta tragicul în condițiile în care, oficial, am conchis deja că tragicul nu mai e posibil (Steiner), șansa de a simți mila și frica (alte semne oficializate ale tragediei), apoi gustul perfid-excitant al meta-raționalului transportat de tradiție – toate acestea sunt alte privilegii de receptare cu care ieșim din sala de spectacole. E un final ce stă și sub semnul Mamei, rol excelent acoperit de Cătălina Eșanu, notabilă prin revenirea actoricească în forță pe care o probează. Actrița ne prilejuiește simultan întâlnirea cu acea Mamă din povestea lui Lorca, dar și cu ideea de Mamă generică, universală, ce traversează spațiile și timpurile, unindu-le în sinteză afectivă și făcând ca o tandră Andaluzie să renască, la aproape o sută de ani, în chiar inima teatrală a unui oraș montan din estul Europei.
În fine, e și o ocazie de a vedea pe scenă aproape întreaga trupă a Teatrului Tineretului. Și nu doar de a o vedea, ci de a constata că „însângerările” și rănile trecutului nu foarte îndepărtat s-au mai estompat, iar tradiția fracturării ar putea fi dată uitării. Mulți dintre noi uitaseră cât de diversă și de puternică este trupa nemțeană. Cred că, din această perspectivă, spectacolul lui Vlad Trifaș reprezintă, tot simbolic, începutul unui nou drum…
Teatrul Tineretului Piatra Neam – Nunta însângerată, de Federico García Lorca; traducere de Victor Constantin Bercescu, versuri de Teodor Balș; regia și muzica originală: 𝐕𝐥𝐚𝐝 𝐓𝐫𝐢𝐟𝐚𝐬̦; scenografia: 𝐁𝐞𝐫𝐧𝐚 𝐘𝐚𝐯𝐮𝐳(costume) și 𝐁𝐮̈𝐬̦𝐫𝐚 𝐄𝐫𝐨𝐠̆𝐥𝐮 𝐃𝐨𝐠̆𝐚𝐧 (decor); lighting design: 𝐂𝐨𝐬𝐭𝐢 𝐁𝐚𝐜𝐢𝐮
𝐃𝐈𝐒𝐓𝐑𝐈𝐁𝐔𝐓̦𝐈𝐀:
MAMA Cătălina Eșanu
LOGODNICA Antonia Scutaru
SOACRA Gina Gulai
NEVASTA LUI LEONARDO Ecaterina Hâțu
SLUJNICA Corina Grigoraș
VECINA Maria Hibovski
LEONARDO Mircea Postelnicu
LOGODNICUL Emanuel Becheru
TATĂL LOGODNICEI Tudor Tăbăcaru
LUNA Elena Popa
MOARTEA Nora Covali
FETELE Cristina Ciulei și Smaranda Postelnicu
TĂIETORII DE LEMNE: Daniel Beșleagă, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Victor Giurescu, Dan Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Iulia-Paula Niculescu, Rareș Pîrlog, Adina Suciu
Data vizionării: 13 februarie 2026
