Călin Ciobotari
În urmă cu mai bine de zece ani când, la Teatrul Odeon, am văzut Tipografic majuscul, povestea lui Mugur Călinescu, elevul botoșănean care, la începutul anilor 80, sfida comunismul scriindu-și convingerile pe ziduri, a lăsat o puternică impresie asupra mea. Recent, la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani, am avut ocazia să reparcurg această frântură de istorie prin spectacolul cu același titlu al Ellei Nistor, actriță aflată pentru prima oara în postura de regizoare. Față de prima experiență, ceva nou a intervenit acum. Spusă la ea acasă, povestea lui Mugurel și a tragicului său final, așa cum a documentat-o în 2013 Gianina Cărbunariu, capătă un aer personal căci privește, în mod direct, nemijlocit, nu doar spectatori neutri veniți la teatru, ci comunitatea sosită în sala de spectacole pentru o rememorare sau, altfel spus, pentru a nu lăsa uitarea să șteargă contururile a ceea ce a fost.
Împreună cu echipa sa, Ella exploatează din plin această dimensiune comunitară. Spațiul de joc e plasat în mijlocul spectatorilor, actorii intră, salută și încep să depene amintiri. Ei sunt actori, însă sunt și membri ai comunității, concitadinii de azi ai eroului elev de la Liceul „A.T. Laurian”. Ni se adresează și își vorbesc lor înșiși despre un episod care ne privește în cel mai intim mod. Nu e doar o poveste despre un personaj adevărat, ci o imersiune în orașul de ieri în care toate acestea au fost posibile. Într-un al doilea registru, actorii își asumă personajele, reconfigurând figuri, stări, situații, dar și o atmosferă generală a cărei autenticitate îți dă fiori. Aparent un spectacol documentar, Tipografic majuscul are momente atât de intense, încât aerul distant, rece și obiectiv ce însoțește de regulă astfel de estetici, lasă treptat locul unei topiri empatice între public și scenă.
Discretă, scenografia semnată de aceeași Ella Nistor se rezumă la câteva obiecte cu forță evocatoare (mobilier de altădată, un radio-casetofon, un telefon de demult, un macrame sau un clondir făcut probabil la fabrica de sticlă din Dorohoi) și costume cu o anume patină retro. Fără a crea o ruptură între trecut și prezent, decorul funcționează mai degrabă ca o punte pe care suntem invitați să circulăm între repere temporale: 1981 – anii 2000, 1981 – prezent etc. În mod inteligent, alături de distribuția oficială, mai există un personaj invitat în scenă: istoria însăși, ilustrată în special prin proiecții video sau prin imagini cu marii anti-eroi precum Antonescu, Dej, Ceaușescu. Comentariul constant al performerilor acompaniază coborârea aceasta deloc confortabilă în peisagistici umane pe care încă le simțim atât de familiare. Un anumit tip de energie se creează încă din prima jumătate de o oră, o formă de stupefacție cu care publicul botoșănean asistă și își asumă întâmplările scenice. Subiectul nu pare deloc închis, unele personaje reale încă trăiesc și, probabil, știu că la teatru li s-au redeschis dosarele, la fel cum noi știm că ei știu asta.
Foarte bine condus de tânărul Ionuț Crețu, Mugur Călinescu prinde viață, devenind repede nu doar fiul Rodicăi Uncescu și al lui Mihai Călinescu, ci copilul adoptiv al întregii comunități. Faptele din trecut sunt reluate pas cu pas, aproape în succesiuni de tip cinematografic (impresie accentuată de materialele video și de structurarea dramaturgiei pe scene anunțate în proiecție): teribila agitație din biroul șefului Securității din Botoșani, cele aproape 80.000 de mostre de scris luate pentru a fi comparate cu lozincile pe de ziduri, apoi atmosfera din interiorul familiei Călinescu, relația lui Mugur cu prietenul său, Cornel, sugestia de otrăvire/ iradiere pe care insistă creatorii spectacolului, universul interior al mamei (atât de intens conturat de Lidia Uja). Alte scene ne vorbesc despre pierdere, deschizând spectacolul spre tragic. Moartea din 1985 a protagonistului, la doar 19 ani, încă reprezintă, oficial, o enigmă. Într-o secvență plină de ironie amară, regia construiește o întâlnire în anii 2000 între călăi și victime, primii neobosind să clameze fața umană și bunele intenții ale demonicului, cei din urmă copleșiți de evidența unor adevăruri care nu le mai folosesc la nimic.
Ce mi se pare, însă, cu adevărat valoros la acest spectacol este modul în care își lasă deschise „ferestrele” de semnificație. Îl putem „citi” ca pe o tulburătoare pledoarie pentru frumusețea înaltă a purității (un copil care își spune, cu inocență și inconștiență, opinia); apoi, o reverență adusă gândirii critice într-o parabolă în care rolurile se inversează: lași, adulții preferă tăcerea, în timp ce copiii lor își asumă înfruntarea istoriei. O altă dimensiune face trimitere la eroism, invitându-ne să reflectăm la ce mai înseamnă pentru noi, cei de azi, „eroismul” și dacă tipul acesta de sacrificiu mai are sau nu vreun sens într-o lume în care eroismul se consumă mai degrabă pe rețele de socializare și în realități digitale unde nimeni nu riscă nimic. Finalul rămâne și el deschis, plasându-se și plasându-ne într-un orizont al ambiguității: privim împreună scene de la Revoluție, împărtășim bucuria celor pe care îi vedem serbând libertatea, apoi actorii ies la aplauze pe muzica de la Timpuri noi, „Perfect”. Un vers ne rămâne în minte, însoțindu-ne în noapte pe străzile Botoșaniului: „oile placide s-au așternut la iernat”…
Foarte precis în configurarea de informații și emoții, impecabil susținut actoricește, Tipografic Majuscul reprezintă și o inaugurare în forță a noii Săli Studio de Teatrul botoșănean, un spațiu în care sperăm să asistăm la cât mai multe producții de acest calibru.
Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani, Tipografic Majuscul, după un text de Gianina Cărbunariu. Regia și scenografia: Ella Nistor. Videografia: Ionuț Crețu. Coregrafia: Victoria Bucun. Cu: Ionuț Crețu, Lidia Uja, Sorin Ciofu, Silvia Răileanu, Cezar Amitroaei, Răzvan Amitroaei, Ioan Crețescu, Alexandra Acalfoae. Data vizionării: 7 februarie 2026
