În ultima perioadă, din motive lesne de înțeles, multe din teatrele din România au înțeles să-și asigure prezența în conștiința publicului prin sesiuni de teatru on-line. Fie că au fost difuzate producții mai vechi, fie că a fost vorba de premiere recente, fie ni s-au propus titluri de referință, fie pur și simplu ni s-a dat ce s-a găsit prin folderele secretariatelor literare, teatrul a avut ambiția să existe cu tot dinadinsul. Materialul de față, realizat cu stundenții din ultimul an ai Facultății de Teatru din Iași, chestionează mecanismele de percepție ale spectacolului online/ spectacolului filmat, încercând să răspundă unei întrebări pe cât de simple, pe atât de neliniștitoare: este acest tip de teatru o soluție rezonabilă sau, pe termen mediu, riscă să aducă deservicii înseși artei spectacolului? (Călin Ciobotari)
Simona Țăruș (studentă Regie)
(…) Trebuie să recunosc, pentru mine, studentă în anul III la Regie, mersul la teatru era o experiență foarte puternică și adesea foarte complexă, necesitând uneori câte 10 ore de mers cu trenul în diferite orașe, stat cu orele prin gări, întâlniri și discuții cu oameni pe care îi văd destul de rar etc. Săptămânile acestea, deși nu mă deranjează în mod special izolarea în casă, simt într-adevăr lipsa acestor experiențe.
Teatrele, fac totuși, o treabă minunată vânzând bilete pentru spectacole online, sau urcându-le pur și simplu pe youtube, cum s-a întâmplat zilele trecute cu spectacolul lui Radu Afrim, Despre oameni și cartofi. Aveam acest spectacol pe lista „de văzut”, deci am fost foarte încântată de oportunitate. Aici cred că se oprește lista de beneficii ale teatrului online, dacă nu luăm în calcul nevoia susținerii economice a teatrului pe o perioadă care, sperăm, se va încheia curând.
Dacă vorbim de felul în care am primit spectacolul, în acest format, lucrurile nu mai sunt atât de bune.
În primul rând, un spectacol de teatru este în mod inevitabil construit pentru un anumit tip de context, și anume contextul în care publicul se află în sală și încasează întreg universul spectacolului care ține de numeroase elemente, de la interpretare, la felul în care sunt luminați actorii. În ciuda faptului că ne bucurăm de arta cinematografică de zeci de ani încoace, modul de construcție al spectacolului de teatru este în esență diferit, iar încercarea de a transforma Despre oameni și cartofi într-un lung metraj nu poate avea prea multe șanse de reușită. Sunt sigură că nu asta a fost intenția teatrului, în ciuda faptului că am văzut numeroase prim-planuri care îmi blocau perspectiva, care mă opreau din a citi subtitrarea cântecului, sau de a analiza acțiunile din mai multe planuri, dar acestea cred că sunt pur și simplu greșeli de filmare, nu încercări de adaptare (sper!).
Un alt dezavantaj ar fi, în sine, faptul că nu sunt acolo. Sala de teatru, mulțimea concentrată într-o singură direcție (în cazurile cele mai bune) sunt elemente care creează din start o atmosferă benefică desfășurării spectacolului. Sunetul care vine din diferite direcții în funcție de ce vrea să transmită regizorul, folosirea lavalierei sau a microfonului, care în video își pierde o parte din efect și interpretarea actorilor care pe ecran devine puțin prea… intensă, lucru pe care în sală adesea nu îl simt.
Experiența spectacolului a fost, în genere, una plăcută. Adesea, momentele emoționante au ajuns la mine, deși trebuie să admit că aici fac referire mai degrabă la interviurile filmate, care m-ar fi atins la fel de mult și într-un film documentar, fapt care, din nou, nu este în avantajul spectacolului de teatru în sine.
Un alt element ar fi distragerile. Din fericire, în sala de teatru, nu am o pisică plictisită care mă mușcă de degete, un părinte care are nevoie de ceva, un frate mai mic care te strigă, un câine care latră etc., în schimb ai din plin oameni care tușesc, își șoptesc, telefoane care sună. Nivelul distragerii nu se compară însă cu ceva ce te poate face să pui pauzăclipului de mai multe ori, lucru care scade și mai mult din intensitatea spectacolului. Bine, în mod ideal, am putea sta în sufrageria noastră cinema like, cu ușile închise, sau singuri acasă, cu animalele încuiate în altă cameră, dar acum vorbesc de situația celor mai mulți dintre noi, care-și petrec perioada de carantină cu familia cu care au de împărțit în mod constant un spațiu nu chiar atât de mare. (…)
Pavel Anghel (student Actorie Păpuși)
În această săptămână am reușit să văd un spectacol „on-line” al Teatrului Național din Timișoara: „Prin Vis”, spectacol de teatru coregrafic în regia lui Pál Frenak. Teatrul „on-line”? O idee bună pentru persoanele care locuiesc la mare distanță de teatru sau sunt prea obosite de munca lor zilnică, ori pentru persoanele anxioase care nu suporta să stea pe lângă alți spectatori. Dar, bineînțeles, spectatorul să plătească pentru bilet. Este ciudat să te uiți pe platformele online la spectacolele de teatru, dar există un beneficiu: ești în propriul tău teritoriu și poți să derulezi în cazul în care nu ai înțeles o anumită secvență.
Alin Zară (stundent Actorie)
(…) Acest ritual online de spectacole m-a captivat și pe mine, provocându-mă să urmăresc vreo opt reprezentații, de la diferite teatre din țară. Voi vorbi doar despre două spectacole.
Primul este Felii, în regia Liei Bugnar, cu Ofelia Popii, un spectacol cu un decor simplu și o actorie cât se poate de controversată. Această formă de teatrul online a facut ca Ofelia Popii să pară o actriță ce încearcă să transmită emoție continuu; pare că își caută publicul, dar acesta nu există, de parcă emoția spectatorilor se dispersează pe undeva. Teatrul online îngroașă exagerat de mult jocul actoricesc și il face pe actor să pară amator. Un actor ce nu mai este creator, ci un actor tehnologizat, robotizat.
Al doilea a fost „O noapte furtunoasă”, la Iași, un spectacol cu un decor intersant, cu o distribuție la fel de interesantă, dar filmat îngrozitor, ceea ce te făcea să-ți pierzi concentrarea din primele 5 minute, chiar dacă el e un spectacol excepțional. Cred că cei care filmează spectacolele de teatru, ar trebui să își schimbe modul de a filma, e groaznic. Foarte multe cadre fugitive, obositoare, lumină proastă si plictisul asigurat al spectatorului.
Teatrul Online e bun doar ca să vezi ce au făcut predecesori tăi, doar atât. Teatrul este singura profesie din această lume care nu poate fi înlocuită de tehnologie, ea este singura care ne face să trăim și să conștientizăm că mai avem și emoții în acest secol al vitezei. (…)
Ioana Buta (studentă Actorie Păpuși)
Perioada aceasta am vizionat online două spectacole de teatru. Primul spectacol e „Prințul fericit” după Oscar Wilde realizat la Teatrul Luceafărul din Iași, iar al doilea spectacol “ O noapte furtunoasă” de la Teatrul Național din Iași. Vizionând cele două spectacole, mi-am dat seama că teatrul într-adevăr are nevoie de „aici” și „acum”.
Am avut ocazia să văd spectacolul „Prințul fericit” pe scena Teatrului Luceafărul acum ceva timp. Mi-am propus să îl vizionez și online tocmai pentru a înțelege mai bine această diferență. Când l-am văzut pe scenă, simțeam emoția odată cu actorii. Era parcă un schimb de energie. Când dansau actorii, parcă le țineam ritmul de pe scaun. Simțeam mirosul decorului, costumelor, sălii, dar simțeam și emoțiile ce umpleau sala.
În momentul în care am văzut spectacolul online , nu am simțit acele lucruri. De multe ori, închideam ochii pentru a-mi aminti momentele acelea în scenă. Emoțiile nu au avut un impact direct, mirosul scenei a dispărut, iar energia spectatorilor nu exista. Chiar dacă publicul era prezent pe site, mă simțeam singură. Singura bucurie a fost aceea că mi-am amintit de acele momente petrecute la spectacol și că am avut ocazia să revăd o parte din actorii dragi mie.
De aceea, consider că teatrul viu e teatrul conectat la public. Este clipa petrecută față în față cu actorii/spectatorii. Teatrul reprezintă emoția ce se realizează “aici” și “acum”.
Diana Precupeanu (studentă Coregrafie)
Consider că teatrul online prezintă avantaje, dar și dezavantaje. Avantajul ține de accesibilitate. Dezavanjul ține de faptul că teatrul nu se mai simte la fel ca într-o sală …de teatru! Este cumva inutil pentru actori. Aproape că nu s-ar mai numi teatru, ci mai degrabă film. Ce-i drept, o emoţie se simte şi la un film, însă mai intens o trăiești când eşti în sala de teatru.
Ioana Pădureț (studentă Coregrafie)
Spectacolul „Despre oameni și cartofi” nu a reușit să îmi capteze în totalitate atenția deoarece nu poate exista aceeași conexiune, față de prezența fizică. În sala de spectacol vibrezi cu actorul, ai o altfel de relație decât în fața ecranului, care îți impune de la bun început o anumită stare. La fiecare prezentare a cazurilor în spectacol, am fost nevoiți să vedem doar ce ni se impune, neavând posibilitatea de a vedea ce fac actorii în timpul prezentării, prin acest fapt, a fost restrânsă vizibilitatea în scenă. În alte pasaje ale spectacolului, actorul nu a putut fi scos în evidență deoarece nu se putea auzi atât de clar, încât să înțeleg emoțiile pe care le transmitea. Singura cale prin care am reușit să empatizez cu acest spectacol a fost momentul de prezentare a cazurilor nefericite ale oamenilor din filmări.
Consider că arta nu se poate realiza online, fiindcă reacțiile și schimburile de emoții dintre actori și public nu sunt prezente.
Andreea Andrei (studentă Actorie)
Din noua moda instituită în timp de carantină, fac parte și spectacolele de teatru postate pe platformele de streaming și socializare. Deși s-ar putea spune ca nu sunt diferențe între spectacolul filmat și cel văzut în sala de teatru, acestea exista. Cea mai mare diferență este faptul ca nu poți alege la care punct sa fii atent, ești obligat sa te uiți la ceea ce îți oferă montajul. Se pierde tensiunea scenică ce exista în sala de teatru. E mult mai greu sa îți menții atenția.
Nu poți vedea fața actorilor și astfel pierzi multe nuanțe și detalii din jocul actoricesc. Singurul lucru care ar putea constitui un plus este faptul ca poți vedea spectacole din locuri îndepărtate, dar nu știu cât de mult poți spune că le-ai văzut. Personal prefer prezența în sala de spectacol, căci la urma urmei teatrul este arta de a fi aici și acum.
Georgiana Florea (studentă Actorie)
Am notat cateva păreri pro și contra după ce am văzut săptămână aceasta spectacolele „Despre oameni și cartofi” (Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântul Gheorghe); „Ivanov” (Teatrul Național „I. L. Caragiale” București); „Sunt o babă comunistă”(Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara) și „Casa Bernardei Alba” (Teatrul Clasic „Ioan Slavici”Arad).
Un lucru minunat este că putem viziona spectacole la care nu am avut ocazia să ajungem, poti vedea spectacolul comod de la tine din propriul tău fotoliu, însă se poate pierde totodată din calitatea video și audio a filmării, pot exista întreruperi după 20 – 30 de minute, aspecte care nu sunt plăcute, care deranjează spectatorul și pe care îl deconectează de la actul artistic.
Un spectacolul online este uneori foarte subiectiv, cu oricâte camere ar putea fi filmat nu îti poti alege tu o zona de interes, te uiti la ce este captat în acel moment ca centru de interes. Sunt situații în care se joacă pe mai multe planuri ca în cazul spectacolului regizorului Radu Afrim, unde camera este deseori pe proiectie, deși se joacă și pe scenă.
Singurul spectacol care mi-a creeat atmosferă a fost spectacolul de teatru-dans de la Arad, lucru care m-a surprins pentru că e foarte greu să induci unui public din online o stare care să ajungă la el. (…)
Marian Zaharia (student Actorie)
Pentru mine ca spectator, teatrul online are părți bune și rele. Aș miza mai mult pe partea neplăcută, deoarece este o diferență de la cer la pământ între a viziona ceva printr-un ecran și a vedea un spectacol live, acolo, atât cu trupul, cât și cu sufletul. Poți fii cu ambele părți și într-un spectacol virtual, însă emoția trăită, starea profundă nu este aceeași. Pe de altă parte teatrul online ne dă ocazia să putem vedea anumite spectacole la care nu putem ajunge, cum ar fi cele de la București sau Cluj, dar asta nu ar trebui să ne bucure prea mult: vom deveni dependenți de ecran și într-un final va scădea dramatic numarul de spectatori la un spectacol de teatru real. (…)
Problema mea cea mai mare este transmiterea spectacolului, am vazut zilele acestea câteva spectacole care aveau calitatea auditivă și vizuală foarte bună, în schimb am dat de câteva la care chiar voiam să mă uit, care efctiv îți puneau răbdarea la încercare; pe lângă calitatea slabă a live–ului, existau foarte multe întreruperi chiar în timpul specatcolului ceea ce m-a făcut să renunț la încercarea mea de a mai vedea ceva din spectacol. (…)
Vlad Ștefancu (student Actorie)
Senzațiile receptate în timpul vizionării unui spectacol online sunt foarte diferite de cele pe care le trăiești și simți în momentul în care te afli într-o sală de spectacol. Am reușit să vizionez câteva spectacole de teatru propuse pe internet în timpul acestei perioade de criză. Am văzut spectacolul Casa Bernardei Alba în regia lui Mihai Mănuțiu și Sunt o babă comunistă, regia Antonella Cornici.
În opinia mea sunt atât aspecte pozitive cât și negative în vizionarea unui spectacol online. Unul dintre aspectele pozitive este că avem oportunitatea să vizionăm producții pe care în mod normal nu am fi avut posibilitatea să le vedem din motive diverse. Un alt aspect pozitiv este o mai bună promovare a producțiilor teatrelor românești. Mediul online este mai ușor de accesat și astfel mai multă lume poate intra în contact cu evenimentele culturale care în mod normal nu ar fi atras atenția. Tot un aspect pozitiv remarcat este acela că am putut studia și vedea mai ușor expresiile faciale ale actorilor, lucru care de multe ori nu se întâmplă într-o sală mare de teatru din cauza distanței mult prea mari sau a altor aspecte care pot împiedica buna vizionare. De asemenea, dacă spectacolul este încărcat pe anumite platforme online el poate fi întrerupt când timpul nu ne mai permite și reluat după aceea.
Totuși, există și multe puncte negative. În primul rând există o pierdere a energiei prin ecranul unui calculator sau al unui telefon. Senzația vizionării din sală nu poate fi comparată cu aceea din fotoliu. De multe ori în sală avem o anumită energie, o tensiune care nu poate fi trăită de acasă. De asemenea, se pierde și elementul olfactiv. În al doilea rând atenția ne este controlată de cel care editează filmarea. Putem vedea doar ce este focusat și nu imaginea de ansamblu. Nu mai avem controlul asupra a ceea ce vrem să vedem. Jocul actoricesc poate fi și el alterat, unele gesturi, mișcări pot apărea în plus, inutile într-un spectacol online deși cel mai probabil ele nu ar fi părut la fel dacă am fi vizionat spectacolul din sală. Un alt aspect este acela că publicul larg ar alege probabil vizionarea unui film sau al unui spectacol realizat special pentru televiziune decât a unei producții teatrale menite să fie vizionate din sală deoarece această nu ar aduce ceva nou sau în plus față de un spectacol de teatru televizat sau al unui film.
În concluzie, în transmiterea spectacolelor online sunt atât aspecte pozitive cât și negative. După părerea mea această soluție poate rezista și după această perioada de criză mai ales în privința spectacolelor ieșite din repertoriul de zi cu zi al teatrelor. De asemenea ele pot recurge și la metoda pay-per-view populară în SUA, fapt ce le-ar putea aduce un profit suplimentar.
Nicoleta Buhăescu (studentă Regie)
(…) Mă uit la spectacole online pentru că atât mi-a rămas. Să mă uit la un ecran și să-mi doresc să mă introduc cumva între circuite și să ajung acolo, pe scenă. Să vorbesc cu oamenii care se mișcă pe scenă netransmițând nimic. Unele din spectacolele vizionate online m-au impresionat prin decor: spectacolul „Faza lungă” de Catherine Aigner în regia lui Octavian Jighirgiu cu actorii Dan Clucinschi, Andreea Darie, Vlad Nicolici și Irina Ungureanu de la Teatrul „George Ciprian”, Buzău. O scenografie foarte frumoasă și pliabilă pentru povestea prezentată (scenografia este semnată de Alina Dincă Pușcașu). Fiind vizionat în mediul online, spectacolul, ca toate celelalte vizionate, nu m-a impresionat deoarece nu mi-a transmis nimic. Nu am avut timp de acea gură de oxigen pe care o doresc atunci când sunt în sala de specacol. Să-mi dau seama că acolo este viață și e totul real. Cu ajutorul cursorului am putut da cu câteva secunde înapoi în momentul în care nu mi-a fost clar ceva sau a fost un accident scenic pe care l-am dorit a-l analiza sau să văd mult mai clar rezolvarea acestuia de către actor.
Un alt spectacol care mi-a oferit …incertitudini a fost „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett de la Teatrul „Eugen Ionesco” Chișinău, cu Mihai Fusu și Petru Vutcărău. La fel, dorința de viu și de sentiment puternic a fost lipsă. Jocul actorilor a fost bun, din punct de vedere actoricesc. Aflându-mă la biroul meu cu diverse surse care să-mi perturbe vizionarea, nu am simțit spectacolul. Desigur… asta se poate întâmpla și într-o sală de spectacol. Spectatori care tușesc, vorbesc sau stau pe telefoane. Dar undeva in surdină se auzea vocea doamnei Mihaela Arsenescu Werner care iși spunea replica, din „Gaițele” în regia lui Ovidiu Lazăr (penultimul spectacol vizionat înainte de pandemie), cu atâta patos și atâta eleganță încât nu mai contau bârfele scolărițelor din spatele meu.
De asta îmi este dor… de viață.
