Călin Ciobotari
Două sunt motivele pentru care, în mod constant, mă simt atras de teatrul pe care îl practică și îl creează regizorul Andrei Huțuleac: căldura și ironia. Plus o anume simplitate smart care decupează, pragmatic și intens, ceea ce este cu adevărat esențial. Iar Teatrul brăilean pare un ecosistem artistic în care regizorul se simte liber să exerseze cu dezinvoltură astfel de observări pluri-perspectivale ale omenescului. Spun asta gândindu-mă la Menajeria de sticlă, la Naufragiat, dar și la cel mai recent spectacol pe care l-am văzut aici, Omul care aduce ploaia.
E un spectacol în care cinematograficul se întâlnește cu teatralitatea în interiorul unei estetici care trimite, desigur, la faimoasa ecranizare din anii 50, dar care exploatează până la ultima picătură toate emoțiile pe care doar teatrul le poate oferi, sprijinindu-se, de asemenea, pe forța convențiilor pe care doar teatrul le poate asigura. Rezultă o tandră hibriditate în care tehnicienii Teatrului „Maria Filotti” fac parte din echipa de producție a „Studiourilor TMF”, totul se înregistrează, se trag sub ochii noștri duble, se mută decoruri specifice platourilor de filmare, se exersează stiluri de joc á la cinema, dar în care se și apasă ca la teatru, se livrează intensitate a prezenței, se trăiește cum numai pe o scenă se poate trăi. Formula funcționează excelent, servită de ciclorame ce rămân prinse în memoria noastră vizuală, de familiaritatea unor obiecte pe cât de banale, pe atât de intime (un aragaz, un cactus solitar, niște scaune din lemn), dar și de o distribuție foarte puternică ce ne oferă personaje clare și adânci.
Lectura pe care o face Huțuleac pe textul lui Richard Nash (utilizând traducerea lui Vlad Cristache pentru montarea realizată de acesta din urmă în contextul propriei sale montări de la Teatrul „Anton Pann”) pare că se concentrează pe Lizzie, fiica lui Harry Curry, confruntată cu îndoieli și neîncredere în sine, prinsă între modelul raționalist al fratelui mai mare și o relaxată figură paternă ce pare să o îndemne, ezitant, către libertăți de gândire și acțiune de care Lizzie nu se simte pregătită. Seceta exterioară dublează aridități interioare și crize ce riscă să se adâncească tot mai mult. Ileana Ursu conduce rolul cu multă precizie; își studiază detaliat personajul și îl recompune conferindu-i propria feminitate și sensibilitate, într-o partitură coerentă, personală și plină de substanță. Cu o prezență densă, actrița pune în Lizzie o foarte delicată temă a căutării indicând, pas cu pas, etapele transformărilor, ale maturizării, ale puterii de a decide pe cont propriu. După rolul consistent din Sebastian, mă bucur să o regăsesc pe Ileana Ursu într-o performanță actoricească precum cea de față. E o actriță ce merită, în mod cert, urmărită. O altă interpretare ce atrage atenția este cea a Blancăi Doba
(…)
Teatrul „Maria Filotti” Brăila – Omul care aduce ploaia, de Richard Nash, traducere de Vlad Cristache. Regie: Andrei Huțuleac. Adaptarea textului: Corina Moise și Andrei Huțuleac. Asistența de regie: Dora Bârzan. Scenografia: Maria Nicola. Lighting design: Lucian Moga. Cu: Ileana Ursu, Teofil Memelis, Valentin Terente, Ciprian Chiricheș, Blanca Doba, Sever Bârzan, Marcel Turcoianu. Data vizionării: 18 decembrie 2025
(continuarea în revista Teatrul Azi, nr.1-2/ 2026)
