A murit unul dintre marii actori ai Naționalului ieșean, Sergiu Tudose. În cele ce urmează reluăm un interviu de acum zece ani, interviu relevant pentru cine a fost și ce a făcut acest atât de special artist român. (Călin Ciobotari)
D-le Tudose, ar fi trebuit să facem ieri interviul, dar aţi venit cu un argument imbatabil: ziua nepoţelului dvs. Cum vă prinde postura asta de bunic?
Hm! Aţi vrut să începeţi aşa ca să mă emoţionaţi…
Trucuri gazetăreşti, domnule Tudose…
Da! Să mă emoţionaţi pentru că pentru mine nepotul înseamnă foarte mult. Da. A fost cea mai mare fericire pe care mi-a făcut-o fiica mea. Înainte de ea, o altă fericire mare mi-a făcut soţia: mi-a dăruit-o pe Catinca.
În teatru, pe scenă, rolul de bunic l-aţi jucat vreodată?
Uite că nu m-am gândit la asta. A, da, am jucat nişte bunici, am jucat şi taţi… Am jucat o sumedenie de trepte ale dezvoltării umane. Este, de altfel, motivul pentru care mie mi-a plăcut şi am ales teatrul. Tocmai pentru că pot să ocup diverse locuri în dezvoltarea omului. Fie ca preocupări, ca profesiuni, ca dimensiuni ale vieţii. De fapt, tot ce ţine de viaţă constituie bagajul interior al unui actor. Pentru mine, teatrul, de la început până acum, înseamnă capitole pe care încerc să le învăţ, să le descos şi să le aduc publicului cu ajutorul personalităţii mele, puterilor mele de a construi un personaj. Nu mi-am dorit roluri speciale. De obicei, toată profesiunea actoricească se poate privi din mai multe puncte de vedere. Unii oameni îşi doresc foarte mult nişte roluri şi luptă ca să le facă. Eu nu am avut ambiţii din astea, mie mi-a plăcut să fiu distribuit. Totdeauna mi-au plăcut relaţiile cu regizorii, au însemnat foarte mult pentru mine. Am căutat mâna regizorului, iar când acesta era mai puţin prezent, i-am solicitat să-şi intensifice prezenţa. Unul din marile mele ţeluri ca actor a fost compoziţia, să descopăr terenuri noi, săîncerc a le transpune în realizare scenică.
Ştiu că sunteţi născut într-un sat din Soroca. Credeţi că zonele acelea sunt mai încărcate cu sensibilitate ca altele? Şi-a pus amprenta locul naşterii asupra biografiei dvs.?
Nu, amprenta mare pe persoana mea a fost faptul că prima gură de aer era din aerul Basarabiei. Motiv pentru care eu iubesc enorm Basarabia. Când, politic vorbind, s-a putut trece graniţa, am trecut-o. Am avut şi norocul unor prieteni foarte buni pe care i-am găsit acolo în momentul când am trecut Prutul. M-am dus cu nişte spectacole, am cunoscut nişte actori, nişte regizori, nişte oameni care mi-au plăcut. Am tânjit mult după locurile acelea, locurile naşterii mele, Mărculeşti, judeţul Soroca. Trecând peste faptul că am fost îngrozitor de emoţionat, că am avut o hiperexcitaţie nervoasă, sentimentală, m-am întâlnit cu nişte oameni care fuseseră enoriaşii tatălui meu. Tatăl meu, preot fiind, a fost cel care a înfiinţat parohia din Mărculeşti, fiind primul şi ultimul, pentru că, după ce ne-am mutat noi de acolo, biserica a fost închisă; un preot din vecini făcea diverse servicii religioase. M-am dus acolo cu nişte roluri foarte bune.
Cum a ajuns totuşi un fiu de preot basarabean la Institutul de Teatru din Bucureşti?
După ce am venit din primul refugiu, în 41, mi-am continuat şcoala în satul tatălui meu – Lungani – Sârca, aproape de Târgul Frumos. În familia mea exista o puternică tradiţie de teatru. Sora mamei era căsătorită cu unul dintre cei mai mari actori ai României: George Popovici, un actor uriaş, omul cel mai important din familia noastră. Mai era fratele mamei care a pornit din Iaşi şi a ajuns la trupa lui Constantin Tănase, fiind un tenor foarte bun. După ce trupa lui Tănase a fost desfiinţată, unchiul meu a trecut la Teatrul Armatei şi apoi la Teatrul de Operetă „Ion Dacian”. Eram foarte mic când se întâmplau toate astea. Abia mai târziu, când am venit la Iaşi, am început să merg la teatru.
Cum era relaţia dvs. cu George Popovici?
Relaţia mea cu George Popovici a fost deosebit de călduroasă, deşi era un om foarte retras. Nu a vrut sub nici o formă să mă ajute să devin actor.
Deci nu aveaţi pile…
Când i-am spus prima oară că vreau să mă fac actor, a reacţionat aşa cum am reacţionat şi eu în cazul fiicei mele: „Şi ăsta vrea să se facă actor?! (îşi îngroaşă vocea – C.C.) De ce neapărat chestia asta?”. Mi-a sugerat să mă adresez unui coleg de-al lui, Valeriu Burlacu; cu el am luat primele lecţii de actorie. Gică Popovici a fost, repet, foarte distant de problema asta, deşi, la Bucureşti, unde trebuia să ajung, erau foarte mulţi colegi de-ai lui. Dar Gică era omul care nu punea niciodată nici o pilă.
Un om rău, s-ar zice azi.
Aşa s-ar zice. Dar el nu era deloc rău, ci foarte sever, în ciuda hazului său, şi a înclinaţiei sale spre comedie. L-am văzut într-un rol comic în care era fenomenal. E vorba de “Spânul”, dintr-un basm care s-a jucat la Iaşi; era absolute fantastic, copiilor le era pur şi simplu frică de el.
Ce însemna să fii un „actor fantastic” în anii ’40?
Era foarte bun, foarte aplaudat, foarte cerut, căutat de regizori, avea o poziţie foarte specială. Erau premiile acelea importante din Rusia, apoi faptul că, după ce a fost artist emerit, a devenit artist al poporului, împreună cu Margareta Baciu, cu Miluţă Gheorghiu, ulterior cu Lacăr, cu Anny Braesky, Dăncinescu, un om pe care l-am iubit şi l-am respectat foarte mult, dar care, din păcate, s-a retras repede din teatru, necăjit fiind din cauza unor distribuţii, de nişte salarii de la care fusese respins. Lucruri de culise pe care nu le ştiu foarte bine. La vremea aceea eram elev, apoi student.
La Institut aţi intrat din prima?
Nu, n-am intrat din prima. Păi se putea asta? Prima oară am dat în 1954, apoi în 1955 am intrat. Titi Pârâu, fratele mamei, un tip foarte special şi foarte dur, m-a ţinut un an la Bucureşti, să văd şi eu spectacolele de acolo. Spun dur pentru că atunci când eram elev mă cam pedepsea pentru că nu ştiam tabla înmulţirii. Ce să fac? La matematică eram foarte slab, motiv pentru care unul dintre primii mei «profesori de teatru», în fapt, de română, Constandache, care mă văzuse că recit bine şi căruia îi spusesem că vreau să devin actor, a intervenit în consiliul profesoral, la final, când se puneau notele. Nu eram ceea ce se numeşte un elev rău, dar nu străluceam ca la română. Le-a zis, deci, să mă lase în pace. Nu contenesc să-i mulţumesc lui Constandache; nu pentru pila pe care mi-a pus-o, ci pur şi simplu pentru că ştia limba română. Aşa cum, cu multă părere de rău, dar trebuie să o spun, nu prea o mai ştiu unii dintre profesorii de română de azi. Constandache m-a învăţat să pun accentele când recit o poezie
Bun! În ’55 aţi fost admis la Institut.
Da, la clasa maestrului Finţi, unde am început să văd ce înseamnă de fapt teatrul. Întâlnirea cu Finţi a fost fantastică; era un om extraordinar de cinstit, care ne-a învăţat un lucru mare: să fim cinstiţi pe scenă… Desigur, poţi să faci roluri de lepră, de ticălos. E aici vorba despre cinste ca adevăr al stărilor pe care le transmiţi.
Sună stanislavskian, v-ar putea reproşa colegii mai tineri.
Ce să fac dacă Stanislavski a fost genial?!
E posibilă, totuşi, o despărţire de Stanislavski?
Nu, asta e o chestiune care ţine de modă. Tot acolo ajungi. N-ai cum să scapi de Stanislavski, orice ai face. S-a încercat, însă tot ce s-a obţinut a fost un „Stanislavski pe dos”. Ştiţi foarte bine, teatrul absurdului… Am spus asta şi studenţilor mei. Că veni vorba despre studenţi, acesta e un lucru de care sunt foarte mândră, anume că, după Revoluţie, sau, mă rog, spuneţi-i cum doriţi, împreună cu alţi colegi ai mei am făcut Institutul de Teatru din Iaşi.
Era o necesitate sau un “moft” provincial?
Era o necesitate, pentru că la Iaşi se afla şi se află cea mai veche sală de teatru din ţară, pentru că aici au fost nişte actori foarte buni, care, în majoritatea lor, nu s-au rupt de Iaşi tocmai pentru că ţineau la sala aceasta, şi care m-au învăţat şi pe mine să o iubesc. Iată de ce, la ora actuală, sunt foarte supărat de starea în care se află ea, de faptul că stă de pomană. Nu ştiu ce fac constructorii, nu ştiu ce se întâmplă. Ca de obicei, fiecare dă vina pe celălalt, cam cum fac copiii. Dacă la ei e delicios, pentru o sală de teatru e un lucru dramatic. Această dramă o trăiesc eu şi o trăiesc şi colegii mei. Îi mulţumesc, cu cruce îi mulţumesc lui Dumnezeu,că am apucat să joc în ea.
După o perioadă în care aţi fost actor la Botoşani. Cum aţi ajuns acolo? Pot să-mi aprind o ţigară?
Da, cum să nu? Soţia mea fumează. Vedeţi, mi-aţi adus aminte de soţia mea, ceea ce-i un lucru fericit. (Intră în săliţa de la etajul doi al teatrului, unde se derulează interviul, Dionisie Vitcu. Este foarte nervos şi nemulţumit. De toată lumea, însă în special de Emil Coşeru, despre care susţine că i-a reţinut din salariu 1054 lei şi câţiva bani… Stă câteva minute şi iese).
Aşa a fost tot timpul domnul Vitcu?
Da, el a fost tot timpul supărat. Pe toţi… A fost învârtit, sau, ca să spun aşa, cu fundul în sus. Vorbesc foarte serios. E un actor foarte talentat, are şi dreptate uneori, însă câteodată o ia razna. Şi mai are şi momente de răutate.
Revenind la Botoşani…
Da. Întodeauna am fost încăpăţânat şi mi-am propus lucruri pe care am încercat să le duc la bun sfârşit. Aşa a fost chestia cu teatrul, aşa a fost şi cu altele. Un om la care ţin foarte mult, Corneliu Revent, un actor foarte bun, era de pe lângă Târgu Neamţ. Am vrut să ne ducem la Botoşani, unde, cu un an înainte, se înfiinţase teatrul. Exista o trupă, o paletă foarte variată, cu actori de la care am avut de învăţat, dar cu fixuri, apropo de Vitcu, cu obiceiuri de tot felul. Oricum, o lume colorată, erau veniţi de peste tot. Am cerut, deci, repartiţia la Botoşani.
Nu v-a tentat Bucureştiul?
Ba da, ne-am dus pe la Teatrul Mic, dar ni s-a spus că deocamdată nu aveau nevoie de actori. În afară de Ion Dichiseanu, care avea foarte multe pile la Bucureşti, ne-am dus toţi, toată clasa, la Botoşani. Ne-am dus acolo cu cele trei spectacole pe care le făcusem cu Finţi. Am rămas toţi acolo. (Reintră Dionisie Vitcu; de data aceasta are un maldăr de documente, „arhiva” o numeşte. Îi spune lui Sergiu Tudose: „Uite, Sergiu, de pe vremea lui Mihai Ursachi, uite cum mă lucrau colegii mei”. Prezenţa lui Vitcu în „scena” interviului e de vreo zece minute. Foi galbene, anonime semnate şi un declarat chef de scandal).
Tot la Botaşani suntem. Se pare că nu prea reuşim să plecăm de acolo…
Da, aşa se pare. Primul scandal, apropo de Vitcu, a fost că toţi cei din teatru au zis că vrem să-i dăm afară, ceea ce era o tâmpenie. A fost adus maestrul Finţi, pentru a avea o discuţie cu noi. A fost preluat de un tip, regizorul Aron, care l-a luat aşa, deoparte, şi i-a spus că trebuie să-l înţeleagă, că şi el este evreu. În momentul acela, Finţi a început să urle, pentru că nu admitea asemenea argumente. Toată chestia s-a terminat, şi-a dat seama că suntem oameni ca lumea.
Dar aţi simţit că nu vă mai era locul acolo.
Mai ales că şi maică-mea îmi tot spunea să vin la Iaşi. Mi-a trimis o poză pe care nu o pot uita. Îmi dau lacrimile când îmi amintesc; o poză cu Palatul Culturii, iarna, cu aleile acoperite de zăpadă. Făcusem lucruri bune la Botoşani, printre care şi nişte turnee. Directorul Teatrului din Iaşi, Grămadă, a trimis o comisie să mă vadă, mai ales că făcusem o cerere de transfer. Au venit, m-au văzut, au zis că „da, nepotul lui Gică”, ceea ce, am mai spus, îl deranja pe Popovici. Am stat în aceeaşi casă, o vreme, cu Gică Popovici. Ţinea foarte mult la sobrietate. Îmi deschidea uşa şi îmi lăsa un păhărel de vin, adică nu bem împreună. Mă duceam, îl luam. Stătea cu uşa deschisă şi îl auzeam întrebându-mă: “L-ai băut? Mai vrei unul?”, “Nu, nene!”, “Bine, atunci îţi mai dauunu’!”.
La Iaşi în ce an aţi ajuns?
În 1963. Atmosfera teatrului era foarte bună. Erau aici toţi actorii emeriţi. În momentul în care am ajuns, Gică Popovici a venit şi mi-a zis: „Te felicit, mi-au zis ăştia că eşti băiat bun. Trebuie să te văd şi eu”. Ei mă văzuseră jucând la Târgu Frumos, Valeriu Burlacu venise pentru asta cu motocicleta.
Şi când, în sfârşit, v-a văzut şi Gică Popovici, ce v-a spus?
Mi-a spus aşa: „Da, într-adevăr, eşti băiat bun, dar fii atent, nu te băga în bisericuţe, vezi-ţi de treaba ta! Ai făcut cu Finţi, ştiu că e un regizor foarte bun. Ai grijă, nu te lua de actriţe”.
În ce sens să vă luaţi de actriţe?
Să am aventuri cu ele. Şi a continuat: „Ţine-ţi capul sus, fii prietenos cu toţi şi refuză orice funcţie ce ţi se oferă. Totdeauna funcţiile sunt vânate de nişte oameni şi totdeauna vei fi pus în situaţii în care nu trebuie să fii niciodată. Director dacă vor să te pună, să nu primeşti. Fii actor!”.
Aţi ţinut cont de sfaturile lui Popovici?
În momentul în care mi s-a propus să fiu preşedinte de sindicat, m-am consultat cu Violeta şi i-am relatat ce-mi spusese Gică. „Ţi-a zis bine!”, a considerat Violeta. Şi atunci m-am dus la profesorul Georgescu şi i-am spus: „Dom’ doctor, Mircea Radu Iacoban vrea să mă pună şef de sindicat şi eu nu vreau. Găsiţi-mi, dom’ doctor, găsiţi-mi o boală de inimă. Uitaţi mama are hipertensiune, poate am şi eu!”. Mi-a luat tensiunea şi m-a asigurat că n-am să am niciodată hipertensiune. În fine, mi-a dat el o reţetă pe care i-am dus-o lui Iacoban. S-a uitat la mine, a râs, şi a zis: “Bine, Sergiu, nu-i obligatoriu!”.
Eraţi membru de partid, ţinând cont de originea dvs. «nesănătoasă»?
Da, ne făcuseră pe toţi membrii de partid, pe bandă rulantă. Probleme avusesem în liceu, unde aveam şapte colegii fii de popă. Când am apărut şi eu, mi-au zis că nu pot să mă facă UTC-ist. Apoi la Institut, s-au întrebat iarăşi unii de ce nu am fost pionier, UTC-ist. Ei, şi i-am băgat în mă-sa pe toţi… Oricum, sfatul lui Popovici mi-a prins bine. Mi s-a mai propus să devin director adjunct, dar eram deja …hipertensiv.
V-aţi integrat uşor în trupa ieşeană?
Da, mai ales pentru că îi iubeam. Şi nu doar că îi iubeam, dar îi respectam, îi salutam tot timpul, în teatru, pe stradă. După ce m-au văzut jucând, au zis că „Da, bă! Se vede că e nepotul lu’ Gică…”.
Vă propun, pe scurt, să încercați câteva portrete ale unor oameni care au contat pentru dvs.
Păi să încep cu Anny Braesky. O persoană de o generozitate rară. Era puţin speriată de starea ei de sănătate. Jucasem împreună într-o piesă pusă de Hadji-Culea, un mare success, Mrozek, desigur. Era o colegă foarte bună, dar foarte sperioasă. Avea şi ea o chestie: întotdeauna îşi dregea glasul (Sergiu Tudose imită cum îşi dregea glasul – CC). Asta era o chestie pe care nu o suportam. Îi şi atrăgeam atenţia, iar ea “Da, da, ştiu”, şi iar îşi dregea glasul… Un om deosebit de copilăros. Mi-a lăsat amintire o cutie de alamă foarte frumoasă şi nişte sfeştnice frumoase pe care le-am pus pe pianul fiică-mii, două bibelouri interesante… Şi, bineînţeles, mai avea obişnuita cârâială faţă de celelalte actriţe, cârâială pe care, de altfel, ai văzut-o acum un sfert de oră între mine şi Vitcu. Vorbea foarte mult despre soţul ei, Bruno. Cânta la pian, mă duceam des pe la dânsa. Era în baston, îşi rupsese un picior.
Dăncinescu, pe care l-am văzut în multe roluri, mă uimea prin farmecul acela formidabil al lui, prin gestica nemaipomenită, prin vorba lui rârâită. Mi-l amintesc în «Opinia publică» a lui Baranga, din 1968, unde era imbatabil, era monumental.
L-am cunoscut îndeaproape şi pe Miluţă Gheorghiu. Erau fenomenale întâlnirile pe care le aveam cu el în tramvai. Întotdeauna, nu ştiu cum se face, Miluţă era în capătul celălalt al tramvaiului. Striga: „Ce faci, măi, ce faceţi, măi, ce mai face Gică, salutări lui Gică?”, şi îşi făcea loc spre noi, să ne pupe, iar toată lumea era înnebunită, că avea Miluţă nişte buze vinete…
Am mai lucrat împreună cu Tamara Buciuceanu, în „Chiriţa”, ce personaj putea să fie şi doamna Buciuceanu!… M-am simţit foarte bine pe scenă, alături de ea. Măr rog, ea zice că am fi şi verişori.
Apoi, Cătălina Buzoianu, un om de care pur şi simplu am fost îndrăgostit, nu ca femei, ci ca regizor. Un om minunat, care s-a supărat, a plecat la Bucureşti şi nu a mai venit. O plăcea foarte mult pe Violeta (Violeta Popescu – CC), mult mai mult decât pe mine. Îi plăcea senzualitatea Violetei. Cătălina Buzoianu era întotdeauna foarte geloasă. A venit odată un coleg de-al ei, cu care repetam şi de care ne plăcea foarte mult. Nu-i convenea asta. Îmi spunea: „Da, eşti înnebunit, iar aici, cu mine, nu-ţi dai silinţa”, că, deci, aşa şi pe dincolo.
Am mai lucrat împreună cu Tamara Buciuceanu, în „Chiriţa”, ce personaj putea să fie şi doamna Buciuceanu!… M-am simţit foarte bine pe scenă, alături de ea. Mă rog, ea zice că am fi şi verişori.
Totuşi, cum lucra Cătălina Buzoianu ca regizor? În ce consta măiestria ei?
Cătălina îţi vorbea despre piesă atât de frumos, ştia atât de bine ce trebuie să facă rolul respectiv, şi făcea nişte distribuţii atât de bune, încât noi totdeauna ne-am întrebat…
Ce v-aţi întrebat?
Ne-am întrebat …ce-o să se facă ea cu Papil Panduru, un actor cu fixuri, care ar fi vrut să facă nişte roluri foarte mari şi totdeauna era distribuit de Cătălina în nişte roluri mici pe care el le făcea fantastic. Niciodată nu l-a distribuit în roluri care să nu-i iasă lui Papil. Dar se certau, ah, cum se mai certau, că Papil era certăreţ, şi striga la ea, în faţa întregului colectiv, iar noi îl uram pentru asta. Cătălina era, apoi, un om care ştia să îţi vorbească minunat despre personaj, îți dădea enorm de multe amănunte. Uite, foarte puţini regizori îţi vorbesc despre viaţa exterioară a personajului. Îmi dau lacrimile numai când îmi amintesc cum ne fermecau descrierile Cătălinei. Când ne vorbea despre un personaj, ne vorbea, de exemplu, despre pictură, şi nu pot să-ţi spun câte lucruri construia ea din pictura respectivă. Îţi „desena” un univers care te fermeca, te zăpăcea… Ce-i interesant e că întotdeauna frumuseţea asta a teoretizării ajungea şi pe scenă. Am mai întâlnit oameni care vorbesc frumos, dar numai atât… Spectacolele ei, când mi le amintesc, mă cutremur… Şi la vârsta asta, câte poate să facă… Uită-te să vezi ce a reuşit să facă prin Vali Seciu. Am cu Cătălina nişte discuţii foarte deschise; am rugat-o să vină să pună o piesă, cu mine şi cu Violeta, dar n-a venit. Prima dată n-a putut că era fiică-sa mică, după aia… Ca actor, universul pe care ţi-l dă când pregăteşte cu tine rolul este fantastic, absolut fantastic. La repetiţii, când ne dădea pauză, rămânea în cabină şi, mărşăluind dintr-un colţ în altul, striga: „Sunteţi nebuni, sunteţi golani! Ce-i asta? Bătaie de joc!”. Şi atunci toată lumea ştia ce urma, şi ne freca într-un stil îngrozitor. „Nu faceţi nimic, vă e gândul numai la sarmale!”. Căci, apropos de sarmale, gătea fenomenal, iar când stătea aici, stătea unde e acum cabina regizorului tehnic, şi făcea peşte prăjit de mirosea în tot teatrul.
Aţi mai întâlnit, de-a lungul carierei dvs., astfel de regizori?
O altă regizoare foarte bună de care am avut parte a fost Sorana Coroamă. Nu avea tenacitatea Cătălinei, era şi mai în vârstă, dar îţi dădea o bună dispoziţie de neimaginat. Am făcut cu ea nişte roluri minunate, de exemplu în “Noaptea iguanei”, cu decorul lui Liviu Ciulei. Alt regizor a fost Dan Nasta. Îl făcusem pe Filip II, în 1980, în “Don Carlos”, mi-a dat să citesc o carte în fanţuzeşte, care mi-a ajutat foarte mult; ştia şi el cum să te ducă unde trebuie. E unul din rolurile care, cred eu, mi-au ieşit fantastic. Un alt regizor cu care am lucrat foarte bine a fost Ovidiu Lazăr, pe care l-am refuzat la început în rolul lui Chiriac. Ce să caut în Chiriac, sunt om bătrân. La final, i-am mulţumit, pentru că a ieşit extraordinar. I-am făcut nişte căderi ca la circ; cădeam de pe un acoperiş şi sala înlemnea.
Pe Vâlcu în ce lumină vi-l amintiţi?
Vâlcu m-a cucerit când ne-am întâlnit odată într-un turneu. Noi veneam cu o maşină dinspre Suceava, el se ducea spre Suceava. Ne-am întâlnit şi am fost prezentat drept “nepotul lui Gică”. Când am venit la Iaşi m-a luat sub aripa lui. Prima piesă aici am făcut-o cu el. Făceam Ioşca, din „Nuntă la castel”, cu Dăncinescu, în 1962. Cântam la ghitară pe atunci. Am cunoscut-o pe Cristina Deleanu, prima mea soţie. Şi eu şi Cristina eram foarte apropiaţi de Vâlcu, care, repet, ne luase sub un fel de protecţie. A şi fost puţin supărat când m-am despărţit de Cristina, şi mă tot întreba ce rost are să fiu cu Violeta. Asta deşi despărţirea de Cristina fusese cât se poate de civilizată, ca să zic aşa. După o mică perioadă de răceală, Vâlcu a făcut câteva roluri cu Violeta.
Ce calităţi actoriceşti îl particularizau pe Vâlcu?
Ca actor avea o forţă nemaipomenită. Ţinea cu tot dinadinsul să-şi impună punctul de vedere. Nu era întotdeauna ascultător în relaţia cu regizorul, dar era îngrozitor de ambiţios. Avea o ambiţie pur şi simplu sfărâmătoare. De aceea, în momentul în care nu i-a plăcut un rol, piesa nu s-a mai jucat. Era un foarte bun coleg, pretindea foarte multă seriozitate şi, mai ales, avea o rezistenţă incredibilă. Cu asta chiar ne înnebunea. Îi cam plăcea să bea şi făceam, în perioada aceea, nişte turnee foarte obositoare. Zile întregi, cu trenul… Jucam prin tot felul de oraşe, într-un ritm infernal. Şi dacă trenul întârzia aveam o problemă. De aceea se întâmpla foarte des să aplicăm Formula A4.
Ce fel de formulă e asta?
Păi jumătate din actul întâi, un sfert din actul doi, după aceea săream peste actul trei şi intram un pic în actul patru. De multe ori, la spectacole, Vâlcu venea ameţit, dar ce ne înnebunea era că-şi făcea treaba. Şi nu doar atât, dar ne şi cârâia. Era de exemplu un spectacol regizat de Vâlcu, pe muzica lui Spătărelu, după un scenariu de Val Condurache. Discutau ei şi făceau nişte legături istorice foarte ciudate. „Trei turme de miei” devenea axa Roma – Londra – Berlin etc. Stăteau la şpriţuri, se înflăcărau şi apoi ne spuneau nouă toate legăturile astea care nu aveau absolut niciun sens. Era un tip foarte talentat, cu o voce inimitabilă, cu o personalitate remarcabilă. Aducea o viaţă în scenă… Ceva de speriat. E rar, e foarte rară calitatea asta. Sunt actori buni, dar care nu au snagă, nu au, cum să spun, nu au draci. Or Teo numai când trecea aducea ceva, un fel de energie. De altfel, cerea să facă roluri mici. Mi-l amintesc în „Lungul drum al zilei către noapte”, în regia Soranei Coroamă. Era tulburător, cum putea să acopere personajele acelea.
Haideţi să trecem şi la o altă secvenţă a dialogului nostru. Cu critica de teatru în ce relaţii aţi fost? Şi care ar fi criticii teatrali cărora simţiţi că le datoraţi ceva?
Unul dintre ei este Ştefan Oprea. A scris foarte mult despre mine. La fel Paiu. Apoi, foarte frumos şi foarte special a scris Barbu. În cronicile lui Barbu, dacă le citeşti de la cap la coadă, vezi când a apărut un actor, cum a evoluat sau cum a involuat, ce imagine a lăsat. Nu lăsa nimic pe dinafară şi cântărea cu măsura aia justă. Într-un singur loc a greşit: cu Cătălina Buzoianu. Lui nu i-a plăcut de ea, motiv pentru care Cătălina a plecat.
Mai pleacă azi vreun regizor din cauza unui critic de teatru?
Cred că, în ultimii ani, critica de teatru şi-a pierdut din importanţă. Cred că la mijloc este chiar meseria de critic. Un critic trebuie să cunoască foarte mult teatru. Uite, a venit odată o fată la Violeta şi i-a spus că vrea să scrie despre ea. Violeta, bineînţeles, a întrebat-o ce spectacole a văzut, iar fata aceea a recunoscut, senină, că nu a văzut niciun spectacol. Violeta i-a dat nişte poze pe care nu i le-a mai adus şi noi nu avem multe poze. Ele sunt poze pierdute pentru noi. Cum să spun?! Chestia asta cu critica de teatru… Ar trebui ca respectivii cronicari de teatru să studieze măcar cât studiază actorii. Nu discut despre secţia de Teatrologie din Iaşi, pentru că ştiu cum s-a făcut şi, în general, e o problemă cu Institutul nostru. Criticul nu trebuie să depindă de o instituţie, ci să-şi construiască, în timp, o scară de valori. Iată de ce cronicarii adevăraţi sunt şi cam bătrâni. Oameni care au văzut sute de spectacole. Aşa, cu păreri… Toată lumea are păreri. Îmi amintesc de părerile mele din tinereţe, care nu au mai coincis deloc cu cele de după. La vremea începuturilor teatrale, mă duceam la operetă, unde îmi plăceau nişte fete frumoase, nişte prim-solişti. Ulterior mi-am dat seama că nişte roluri foarte bune făceau alţii, pe care nu-i remarcasem. Cronicarul trebuie deci să aibă în spate o experienţă vastă.
Ce actori din trupa ieşeană apreciaţi în mod deosebit?
Să ne înţelegem, Teo Corban este un actor foarte bun. La fel Călin Chirilă, despre care spun fără rezerve că este unul dintre marii noştri actori. În general, trupa actuală mi se pare bună, cu mai toate genurile destul de bine acoperite. Drama e alta: trupa aceasta nu are, deocamdată, unde să joace.Am vorbit şi cu Cristi (Cristian Hadji-Culea, directorul TNI – C.C.), şi cu d-na Luminiţa (Luminiţa Condurache, contabilul-şef al TNI – C.C.), şi am înţeles că problema e la nivel de minister, or ministerul nu va da drumul, pentru că vin alegerile şi este un balamuc… Of! Clădirea asta, dacă nu e întreţinută, se strică, se moaie… Şi mai e şi relaţia cu publicul, care se pierde. Întotdeauna noi, ieşenii, i-am invidiat pe bucureşteni că au public, dar, în acelaşi timp, i-am invidiat pentru faptul că joacă mereu. Or noi nu jucăm mereu pentru că nu avem condiţii, posibilităţi. Suntem disperaţi, cum ne cheamă cineva să recităm o poezie, pe la radio, pe la nu ştiu ce manifestare culturală, ne ducem…
Nu-i asta o dezertare de la marile mize ale actorului? Să reciţi pe la petreceri câmpeneşti…
Nu cred că-i o dezertare, e o păstrare a artei actorului pentru situaţii de criză. Tristeţea e că, nejucând, dezobişnuim publicul de la a mai veni la teatru. Am mai observat că unii actori se bucură că nu au public şi că, deci, nu trebuie să mai joace. Nu! Actorul trebuie să joace, altfel nu mai e actor… Atâta timp cât nu funcţionăm, restul sunt interviuri. Din astea dăm câte vrei…
Un gând pentru generaţiile viitoare de actori.
Statuile noastre, ale actorilor, se fac în fiecare seară. În seara asta le avem şi mâine nu mai sunt, sau rămân atât cât a mai rămas în mintea ultimului spectator. Atâta timp cât nu ridicăm în fiecare seară o statuie – mai mică, mai mare, mai borţoasă, mai nu ştiu cum – nu existăm.
(Interviu realizat de Călin Ciobotari)
