„Premiul cel mai mare este cred oportunitatea de a crea, libertatea creației”

Nicoleta Dabija în dialog cu Andrei Cozlac

Deja laureat a două premii UNITER, distincția teatrală supremă în România, Andrei Cozlac s-a impus ca un reper major în tot ceea ce înseamnă artă video integrată în spectacol. Lucrează alături de cei mai importanți regizori români și, ceea ce este remarcabil, devine de la an la an din ce în ce mai bun, ca și cum fiecare nou proiect îi impune la o auto-depășire. Pe Andrei Cozlac nu și-l dispută, însă, doar teatrele. Recent, la Casa Pogor din Iași, a conceput o foarte complexă instalație menită a reconstitui, prin mijloacele tehnologiei prezentului, atmosfera vechiului Salon al Junimii. În cele ce urmează, prin dialogul pe care îl propune, Nicoleta Dabija ne indică, printre multe altele, profunzimea și modestia înaltă a acestui excepțional artist. Interviul complet poate fi citit în revista Dacia literară, nr. de primăvară (Călin Ciobotari)

Nicoleta Dabija: Dragă Andrei, întrebarea poate fi considerată puerilă, dar mi se pare amuzant să te întreb pe tine: ce visai să te faci când vei fi mare?

Andrei Cozlac: Visam să fiu foarte multe lucruri. Visam să fiu astronom, astronaut, artist, fizician, filosof. Și cred că a fost un lucru foarte bun să am mai multe vise, în sensul că dacă unul nu mi-ar fi ieșit, eu aveam altul după. În plus, am reușit să aduc câte-o parte din tot ce mi-am dorit și să le îmbin în ceea ce fac azi.

Care a fost primul tău proiect ca video artist?

E greu de răspuns. Poate coincide cu momentul în care am ales eu să mă consider artist, fiindcă mare parte din viața mea nu am avut acest mod de a mă raporta la mine și nici nu cred că înțelegeam foarte clar ce înseamnă să fii artist. În fine, nici acum nu cred că înțeleg foarte clar, dar am o filosofie a mea vizavi de ce înseamnă arta.

Eu am început din liceu să experimentez cu arta video, făceam tot felul de filmulețe scurte, de unu-două minute, și, uitându-mă la ele câțiva ani mai târziu, după ce aveam deja un alt tip de discurs, un alt vocabular dezvoltat în direcția asta, mi-am dat seama că ce consideram atunci niște experimente puerile, erau, în fapt, destul de sincere și spectaculoase. Acelea ar fi primele mele lucrări, chiar dacă plecau dintr-o zonă a unui tânăr lipsit de experiență, dar foarte curios să descopere un limbaj nou. N-au fost însă niciodată prezentate. Primele lucrări video de felul acesta au fost în cadrul facultății. Ca student Erasmus la Dartington College of Arts UK am făcut primele lucrări de instalații video interactive, care au fost și expuse acolo, iar ulterior la Iași, la Galeria Aparte.

Tu de la cine ai învățat, Andrei, artă video? Mie mi se pare că ai venit în spațiul românesc pe un teren aproape gol.

Cred că a fost foarte importantă influența pe care a avut-o Matei Bejenaru. L-am avut profesor în timpul facultății. Mă fascina energia lui, combustia lui internă, modul în care se raporta el la arta pe care o practica, fotografică și video. Dând la o parte tot bagajul informațional, cred că e vorba și de o atitudine, o anumită stare a ce înseamnă creația în arta video. Da, un om care m-a inspirat foarte mult. Pe parcurs, evident, întâlnindu-mă cu diverși oameni pe care i-am observat, Dan Perjovschi, Alexandru Patatics, dar și artiști din domenii conexe, cu filosofia cărora puteam să rezonez, am început să înțeleg mai bine, dintr-o perspectivă personală, arta video. Ca student, ai tendința să funcționezi după niște modele, iar mie mi-a luat foarte mult timp să pricep că nu asta trebuie să fie arta video. O bună perioadă de timp am făcut proiecte care nu mă defineau, mi-am dat seama că încercam să fiu ca cei care mă inspirau. Apoi am realizat că nu-i ok, că n-am cum să fiu ca ei și, de fapt, ei m-au învățat să îmi găsesc filonul meu și cred că a fost mai cinstit, mai sincer așa.

În ultima vreme, am observat că îți dezvolți arta ceva mai mult în zona instalațiilor video. Care sunt avantajele și neajunsurile prin comparație cu proiecțiile video pe care le realizezi pentru spectacolele de teatru?

Eu cred că, de fapt, m-am întors la instalațiile video. Una dintre problemele pe care le-am avut după terminarea facultății a fost faptul că m-am izbit de o realitate cruntă, de lipsa unei infrastructuri, a unei piețe artistice în care să pot să mă desfășor. Practic, eu m-am trezit la terminarea facultății că nu am ce să fac cu arta mea. Unde pot eu vinde instalații video, cum pot expune, mă întrebam, având în vedere că în Iași, la vremea respectivă, erau foarte rare evenimentele care mai aveau și instalații video, pe la Vector mai mult. Era o obligație deci pentru mine să mă duc la Cluj, la București, să văd muzee de artă contemporană sau galerii unde puteam găsi astfel de expoziții. Ca să răspund la întrebare, eu am fost întotdeauna interesat de zona asta, mai degrabă. Teatrul mi-a dat un context, un suport, și logistic și financiar, prin care să-mi realizez instalațiile video, deși în spațiul scenic. (Prima dată, îmi amintesc, am colaborat cu regizoarea Ioana Păun la un spectacol al Teatrului Național din Iași, unde am creat o instalație din monitoare ce contaminau locuințele oamenilor, spațiul lor intim.) Deci, eu n-am făcut decât să replic practica mea artistică în contextul spectacolelor de teatru.

În perioada aceasta mai dificilă cu pandemia, când teatrele s-au închis, cred că am avut pur și simplu mai mult timp să mă întorc la instalațiile video de sine stătătoare, care să nu mai intre neapărat în relație cu un text, cu o viziune regizorală. Am redescoperit ușor, ușor zona asta, pe care, repet, nu am abandonat-o, doar m-am ocupat de ea mai puțin față de cum mi-aș fi dorit.

Ești și cadru didactic la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Cum sunt studenții tăi, crezi că va arăta diferit piața aceasta a artei video în următorii ani, că veți fi mai mulți, va fi mai mare concurența, vei fi un model pentru cei care vin din urmă?

Studenții sunt destul de pragmatici, își cunosc foarte bine interesele și direcția în care vor să se dezvolte, nu întotdeauna așadar vor video art. Și cred că e important să nu-i forțezi. Fac performanță cu cei interesați de arta video, de instalații video, am studenți care au migrat și în zona spectacolului de teatru, precum Andrei Botnaru sau Mihai Marian Mina și fac o treabă excelentă, dar sunt și studenți care au înțeles că trebuie să devină autonomi într-un proces de creație artistică.

Piața artei video este foarte diferită și e destul de complicat să mai distingi acum între lucrarea video care este într-o galerie și una din mediul online. Delimitarea între care este un produs artistic și care nu e rămâne destul de neclară. Am observat că în ultimii 10-15 ani au apărut artiști tineri care experimentează arta video și care-s destul de bine racordați la ceea ce se întâmplă în restul lumii, evident adăugați artiștilor video care au fundamentat cumva trendurile în mediul acesta, ceea ce dă naștere unei piețe deja foarte bogate și diverse.

În ce privește concurența, nu știu, concurența mi s-a părut sănătoasă în general, fiindcă presupune diversitate și oameni de calitate de la care putem învăța. Cel puțin în zona Bucureștiului sunt foarte mulți artiști video. Uite, la Pădurea Spânzuraților, lăsând la o parte succesul pe care l-a avut spectacolul regizat de Radu Afrim la TNB, m-am simțit oarecum jenat, nu de ceea ce am făcut acolo, fiindcă mi-a plăcut foarte mult ce-a ieșit, ci de faptul că am folosit metode tehnice destul de simple. La un moment dat, îmi făceam acest proces de conștiință că sunt artiști în țara asta care lucrează în After Effects de o mie de ori mai bine, sau în alte soft-uri. Pe urmă, mi-am dat seama că, deși instrumentele folosite de mine erau destul de rudimentare, nu era vorba de concurență, cine a făcut mai multe tutoriale, cine știe mai bine soft-ul ăla, ci contează foarte mult ce ai tu de spus ca artist în momentul respectiv. Iar în privința asta, cred că sunt foarte puțini artiștii care înțeleg cum se raportează ei la un anumit context. Poate nici arta mea nu e pe gustul multor oameni, dar nici nu cred că mă interesează să se întâmple asta. Trebuie, mai degrabă, să am o abordare sinceră, organică, care să ajungă la om. E important ca ceea ce am simțit eu în momentul în care am conceput lucrarea respectivă, energia aceea să se transfere, lucrarea devenind astfel un catalizator, și spectatorul să trăiască, să aibă parte de aceeași experiență. Apreciez foarte mult artiștii care au capacitatea asta de a transfera această energie, această stare, acest mental.

Nu știu dacă voi fi un model pentru cei care vin din urmă, dar sper, dacă se va întâmpla, să am o influență pozitivă asupra parcursului lor. Nu-mi propun să devin un model, dar îți pot povesti un caz interesant. Prin 2017, un student la Arhitectură, la Cluj, care a văzut prima mea proiecție de video mapping pe Casa Pogor, a venit și mi-a mulțumit, iar șapte ani mai târziu, acel tânăr m-a contactat, mi-a trimis niște link-uri cu „uite ce fac acum, cu ce mă ocup”, avea o companie care se ocupa de zona aceasta de video mapping, și o făcea într-un mod foarte profi și foarte fain artistic. Și mi-a zis: „tot ce am reușit să obțin a plecat din seara aceea, în care am vorbit și mi-ai explicat cum funcționează câteva chestii”. Lucrarea aceea l-a impresionat și l-a pus pe o traiectorie. Evident, acum este șapte clase peste ce fac eu în video mapping. M-a bucurat însă foarte tare că am avut o influență pozitivă asupra lui, iar el a evoluat apoi atât de mult încât mă uit eu cu admirație la ce face cu echipa lui.

În teatru ai avut parte de colaborări cu regizori foarte importanți. Cât de mult depinde ceea ce faci de indicațiile regizorale?

Într-adevăr, am lucrat cu unii dintre cei mai importanți regizori din teatrul românesc, și anume cu Radu Afrim, Silviu Purcărete, Sandu Dabija, Cristi Teodor Popescu și alții, dar cred că am avut aceeași raportare de fiecare dată. Mereu am simțit respect pentru munca oamenilor de până în momentul întâlnirii noastre, însă, totodată, am tratat lucrurile de pe același nivel. Când am intrat într-un proiect m-a interesat să înțeleg cât mai bine viziunea regizorală, întrucât creația mea e un proces de colaborare. Cred că cu Radu Afrim m-am înțeles extraordinar, bine, și cu Eugen Jebeleanu și cu Silviu Purcărete, dar cu Radu am rezonat extraordinar pentru că ne-am dat unul altuia spațiu, să fim și creativi, să lăsăm o parte din individualitatea noastră artistică să se manifeste, și să ne inspirăm, în primul rând, unul pe celălalt. În spectacolele pe care le-am făcut împreună, partea de video e organic integrată. De fiecare dată, rămân fascinat de toată construcția, de tot ansamblul. E important ca video să nu domine, nici să nu se suprapună peste viziunea regizorală, peste scenografie, dar nici să nu fie sub, nu e sora mai mică, este un alt element din această mașinărie în care fiecare rotiță trebuie să funcționeze bine, să fie esențială în economia întregului.

Cheia succesului meu cred că stă în faptul că-mi place să mă las inspirat de ceea ce văd pe scenă. Asta trezește reacții în mine, la care răspund prin intervențiile mele video. Sunt multe situații în care regizorul vrea ceva anume, iar eu pot lucra și așa, deși tot prin filtrul sensibilității mele artistice export acel conținut vizual. Cel mai sănătos proces de creație este totuși cel în care poți să descoperi împreună cu ceilalți o lume, pe care o vezi apoi construindu-se în fața ochilor tăi. În capul nostru sunt multe lucruri, dar trebuie mereu păstrat un spațiu pentru curiozitate, pentru necunoscut, fiindcă lucrurile importante de acolo vin. Indicațiile regizorale sunt sugestii, propuneri pe care eu încerc să le realizez, dar, în același timp, încerc să vin și cu un input creativ în registrul indicațiilor respective. Au fost situații în care a trebuit să fac doar muncă de execuție. Nu mi-a plăcut deloc, pentru că a dispărut componenta de căutare, descoperire, singur sau împreună, și atunci procesul în sine devine foarte ermetic, matematic și rigid, la urma urmei. (…)

De curând, ai încheiat un proiect, din câte știu unic în muzeele din România, o instalație video impresionantă, o experiență senzorială veritabilă, care animă într-un fel special, poetic Salonul Junimii din Casa Junimii. Vechii junimiști se întâlnesc la o nouă ședință de vineri, pentru vizitatorii secolului XXI. Cred că e prima ta colaborare cu un muzeu… A fost o provocare, au fost altfel de dificultăți de surmontat?

E prima mea colaborare cu un muzeu și evident că a fost un teren complet necunoscut pentru mine, o provocare, dar am fost extrem de curios să văd ce se află în spate, ce se află în lumea asta foarte diferită de scenă, de galerie, în multe feluri. Am avut o dificultate, în sensul că simțeam presiunea proiectului, miza lui. O presiune pe care eu am pus-o pe mine și a fost bine probabil că am făcut asta, deși, totodată, mă sufocam artistic. La un moment dat, mă îndreptam într-o direcție în care nu înțelegeam ce vreau să fac și am pus stop. Am început să mă chestionez pe mine: ce-ți spune ție spațiul acesta?, ce ți-ar plăcea să vezi în el?, și gândindu-mă un pic la ce se întâmpla în Salonul Junimii, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut să particip la acele ședințe, mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre junimiști, să fiu în pielea lor, să am tipul acela de gândire, de creativitate. Mi-am dorit apoi să redau cumva tipul acela de senzație, de satisfacție, de poftă a lecturii, pe care eu n-am avut-o în timpul liceului, sau în școala generală, pentru că lectura era forțată. M-a interesat foarte mult să fac din Salonul Junimii o sală a gândurilor, sau să sugerez cum din nebuloasa gândurilor ies cuvintele, scrierile. Momentul acela al inspirației cred că m-a interesat.

Am împărțit Salonul Junimii în trei secțiuni, camera cuvintelor, camera scriitorilor și camera timpului. Am vrut să am parte de acea experiență, de inspirația junimiștilor, de atmosfera aceea metafizică, dar m-a interesat să stau și cu ei, să-i ascult vorbind. În camera scriitorilor se desfășoară o ședință și e prima dată când pot asista la o discuție între acești autori. Mi se pare fantastic că ei prind viață, se uită, comunică, e o discuție colocvială, și instalația îmi dă senzația că sunt acolo cu ei, chiar dacă ei sunt înrămați.

A fost o instalație foarte complicată și tehnic, dar, mă rog, asta e o problemă frecventă. În plus, am întâlnit o echipă implicată, care și-a asumat acest proiect și m-a ajutat extrem de mult. La fel echipa artistică, asistentul meu, Mihai Marian Mina, actorii. Le sunt tuturor foarte recunoscător.

Cât de solicitant a fost acest proiect pentru tine? Cât timp ți-a luat realizarea lui?

Da, a fost foarte solicitant. Când am propus proiectul nu-mi era foarte clar cum vreau să-l dezvolt și m-am învârtit în jurul cozii o perioadă bună de timp, încercând să găsesc o anumită stare. Nu aveam suflul pe care-l căutam, senzația, prezența acelor siluete, nu simțeam nimic când mă uitam la ceea ce lucram. Am ajuns până în punctul în care am intrat în panică. Într-un final, am reușit să mă racordez la o viziune a acelui spațiu, m-am lăsat copleșit de ce văd și ce se întâmplă în jurul meu, nu mi-am mai dat seama cum timpul trece, devenise un spațiu din care făceam parte ca privitor.

Au fost câteva săptămâni și de implementare tehnică, pentru că în Salonul Junimii nu puteai face prea multe intervenții. Fiind vorba de un muzeu, conta și să arate totul estetic. A fost complicat pentru că a trebuit să iau în calcul că nu pot să dezintegrez spațiul acela. Abia după ce am obturat ferestrele, am început să văd lumina de dinăuntru, când salonul a fost în întuneric practic au început imaginile să-mi apară definitiv în minte.

Care crezi că va fi impactul asupra vizitatorilor, ce așteptări ai de la publicul care va intra în Salonul Junimii?

Nu știu exact care va fi impactul asupra vizitatorului, dar cred că e atipic să găsești într-un muzeu o astfel de instalație. Și iată că poți păstra esența trecutului și gândindu-te la viitor, până la urmă. Poate publicul va primi bine această instalație. Filosofia mea e că dacă eu ca realizator, creator al instalației, reușesc să-mi ridic singur părul de pe mâini, atunci vizitatorul o va încasa de zece ori mai puternic. Cred că fascinația mea poate fi împărtășită cu publicul. Oricum, publicul este cel care închide orice lucrare de artă, ultima tușă a unui tablou, ultima notă a unei compoziții muzicale, ultima replică dintr-un spectacol o are publicul prin aplauze. Deci, sper ca vizitatorul Salonului Junimii să se lase pierdut în gândurile lui și ale celor care au stat înainte în spațiul acela și au consumat energia cuvintelor acolo.

În 2020 ai primit primul tău premiu UNITER. Anul acesta îl vei primi pe al doilea, pentru contribuția ta imensă la spectacolul regizat de Silviu Purcărete la teatrul din Iași, Plugarul și moartea. Sunt importante premiile pentru tine? Îți dau ele un plus de valoare și notorietate?

Este o surpriză și pentru mine faptul că am primit un al doilea UNITER. Consideram că un singur premiu era de-ajuns și mă gândeam că a fost pentru toată cariera. A venit pe neașteptate, în aceeași zi cu finalizarea Salonului Junimii, însă îmi place să cred că nu este doar meritul meu. OK, am făcut lucrarea de video design din Plugarul și moartea, care e mastodontică, impresionantă, într-adevăr, dar am făcut-o și pentru că am avut o echipă cu care am colaborat, artiști care m-au inspirat să ajung la formele acelea. Cred că e important să menționez contribuția pe care au avut-o Dragoș Buhagiar, Silviu Purcărete, Vasile Șirli, pentru că toate aceste idei, planuri, lumi, circulă prin mine, însă energia și inspirația vine dintr-o combustie colectivă.

În ce privește premiile, înainte aveam obsesia să le reneg. Acum mi se par importante, dar nu le las să fie mai importante decât trebuie. Cred că Buhagiar a spus într-o conferință că o înșiruire de premii este extrem de plictisitoare, în sensul în care le recunosc valoarea, sunt recunoscător pentru ele, dar n-am să mă leg de ele și n-am să le las să-mi condiționeze existența, lucru cu care sunt total de acord. Premiul cel mai mare este cred oportunitatea de a crea, libertatea creației. Desigur, premiile sunt binevenite, însă n-o să mă identific cu ele. Vreau să rămân conștient, nu înseamnă mai mult decât o recunoaștere a momentului respectiv. Contează foarte mult următorul proiect, sincer.

Dar premiile vin, într-adevăr, cu un plus de valoare și notorietate și imediat după există o infuzie de atenție, o aglomerare de interviuri, întâlniri etc. La un moment dat, tinde să devină copleșitor emoțional și ocupă mai mult timp decât ar trebui. Chiar mi-am pus problema asta, dacă nu cumva mai mult alerg dintr-o parte în alta să vorbesc cu oameni decât să fac ce am de făcut. În plus, m-am confruntat cu niște reacții ciudate, venite de la directori de teatre, de genul „nu putem lucra cu Cozlac, pentru că a luat UNITER-ul, și e pe val, și noi nu ni-l permitem.” Aș fi preferat să vorbim înainte, eu sunt destul de rezonabil și nu vreau să periclitez existența unui proiect din acest considerent, financiar. Ți-am dat un exemplu de cum notorietatea și valoarea te fac uneori intangibil, ceea ce e destul de sinistru. E o zonă pe care nu o înțeleg, fiindcă eu am rămas același și după primul UNITER. Și e una să-ți vorbească cineva cu respect și să vezi că se bucură împreună cu tine și altceva când ești pus pe un piedestal, dezumanizat cumva. O perioadă am fost prezentat drept „Andrei Cozlac, care a luat UNITER-ul”, dar Andrei Cozlac mai face și altceva pe lângă faptul că a luat UNITER-ul.

În final, te-aș întreba dacă există ceva neexplorat de tine în ce privește arta video? Și dacă ți-ar plăcea să o duci într-o direcție în care nu ai dus-o până acum.

Sunt foarte multe lucruri neexplorate și tocmai pentru că-s neexplorate nu le cunosc și cred că asta mă ține legat de arta video, de zona de instalații video, new media etc., pentru că nu știu ce se află pe partea cealaltă și de fiecare dată descopăr. Direcția în care mă deplasez e cea bună, chiar dacă nu știu exact și întotdeauna unde trebuie să ajung.

(Interviu realizat de Nicoleta Dabija)