Mălina Turtureanu
Mălina Turtureanu este elevă la Colegiul Național Iași. A participat la Atelierul-Concurs „Cea mai bună cronică de teatru”, organizat de Facultatea ieșeană de Teatru, la care a obținut Premiul II. (Călin Ciobotari)
După spectacolul Marjorie Prime, în regia lui Radu Iacoban, o reprezentație dinamică și tulburătoare a genezei unei familii desfășurate contrapunctic, am rămas atât cu entuziasmul de după încheierea unui act artistic care ridică adevărate probleme de conștiință și care mi-a plăcut mult, cât și cu un acut sentiment de neliniște, având tendința (și plăcerea nevinovată) de a continua să mă întreb oare cât de mult îți poți deforma singur memoriile pentru ca întâmplările ce urmează în viața ta să-și găsească o ordine stabilă și reconfortantă. Și oare câtă tărie de caracter îți trebuie pentru a-ți accepta înfrângerea în fața unui Prime, a unei empatii mecanizate ce a luat contur după umbra absenței celui drag, recunoscându-i că, într-adevăr, poate amintirile mele nu sunt în regulă, tu ești exact cum ar trebui să fii. Marjorie Prime (ne) vorbește despre uitare și acceptare ca despre un compromis cu tine însuți, despre perfecțiunea în termenii ei imperfecți și despre umanitatea ce poate îmbrăca aproape toate formele suferinței, fricii sau iubirii, extinzându-se parcă tot mai mult de la un personaj la altul.
Căutând un sens concret pentru lipsa unei persoane iubite, fiecare personaj își configurează de fapt o proiecție selectivă și imitativă a amintirii celui pierdut, încercând în zadar să-i recupereze intactă imaginea. Este o amăgire impresionantă, întrucât inteligența artificială datorată tehnologiei avansate are momente când dă într-adevăr iluzia unei întregiri, a unui prezent etern și al unor pulsiuni vitale, însă această morfină umană poate îndulci durerea până în crudul moment în care de fapt o accentuează și devii prada a ceva aflat în imposibilitate de întoarcere/înlocuire. Și mai ales de convingere a sinelui că nu este doar o introspecție de a ta cu tine însuți, că într-adevăr te adresezi unei entități care îți cunoaște trecutul și pretinde că trăiește în același prezent cu tine.
Deși conștientă că acest mecanism de (auto)apărare vine din nevoia firească a omului de a prelungi viața celor pe care îi iubește, atât piesa de teatru ce a avut un mai mare impact asupra mea, cât și producția cinematografică din 2017 în regia lui Michael Almereyda, mi-au lăsat un gust amar. Și nu pentru că tehnologia aceasta incredibil de viabilă ar fi minunea poveștii sau pentru că reținerea mea pentru ce aș ajunge să văd realizându-se în viitor tocmai s-ar fi pronunțat, ci pentru întrebarea care îmi persistă în minte: nu este cumva o trădare a celui pe care l-am pierdut această înlocuire a umanului cu autonomul? Fiindcă un Prime nu poate dezvolta sentimente, el doar învață să le imite pe ale noastre. Și, în consecință, nu putem decât să-i împrumutăm din amintirile personale ale celuilalt, cu riscul ca ele să devină aplatizate, lineare, robotizate. Poate nevoia umană de a persista într-o iluzie, poate o doză necesară de egoism, poate dorința noastră de a deține permanent controlul sunt premisele ce ne împing spre crearea unui surogat, pe care îl adaptăm în întregime preferințelor noastre și care ne asigură că am murit, dar acum sunt aici și ne induc o fărâmă mică de speranță. Cel puțin până când se produce dezvrăjirea.
Am trăit cu senzația că personajele sunt foarte bine creionate, fiecare dintre ele luptând pentru ceva anume conștient sau nu. De la Marjorie, care se zbate cu epuizarea propriei conștiințe, până la Tess, care pierde lupta cu depresia și la Jon, cel ce sacrifică tot pentru armonia unei vieți de cuplu, personajele acestea sunt prezentate în lumina hibelor lor umane, completate apoi de impasibilitatea perfectă a câte unui Prime. Scena din final, cea în care cei trei Prime se reunesc, fiecare acum bazându-se pe o gândire independentă și dând impresia unei familii reîntregite și poate chiar mai fericite decât cea din realitate, care în film capătă mai degrabă nuanțe melancolice-nostalgice decât dramatice și minuțios executate, cum mi-a plăcut să regăsesc în regia lui Radu Iacoban, este o veritabilă proiecție a unei realității potențiale și paralele. Fiindcă acea imagine emblematică nu mai are nimic în comun cu familia adevărată, este ca o placă de megafon căreia îi sare arcul. Conversațiile sunt repetitive, obsesive, fără urmă de emoție, lucru care este puțin înfricoșător. Cei trei Prime sunt niște copii ale celor dintâi, dar se bazează doar pe amintirile fericite, exclud haosul din viața anterioară și dau impresia unei aparente și nevinovate simple bucurii de a fi împreună. Recunosc că m-a bulversat această scenă într-o mare măsură, întrucât nu regăseam nimic familiar, nimic credibil, nimic uman în cei trei, deși imitau aproape în întregime realitatea. Mai degrabă are ceva găunos în ea acea scenă, îți creează senzația unei realități suspendate.
Întreg spectacolul păstrează o cursivitate care vrăjește spectatorul, purtând o emoție palpabilă aproape hipnotică. Momentele de tensiune evidente sunt interpretate admirabil de cei patru actori, care reușesc alternativ să umple literalmente scena de viață și să însuflețească decorul sumar. Lupta reprimată a personajelor atât unele cu ele, cât și (dar mai ales) cu propriul sine capătă contur tocmai prin momentele de aplatizare totală a umanității pe care actorii reușesc să le redea fidel, aproape fără ezitare. Pentru un scenariu pretențios, întrucât sunt cel puțin două dedublări posibile în fiecare personaj, actorii reușesc să transmită acele frustrări interioare adânci ce conduc, în final, spre nebunie.
Cât de multe trebuie să înceteze să mai uite ca să rămână mama ta?
Marjorie, o mamă aflată la o vârstă problematică confruntându-se cu o boală în care nu mai poate paria pe propria memorie, dar care refuză totuși să fie victimă în momentele ei de luciditate, a fost personajul meu preferat. Eleganța cu care actrița Mihaela Arsenescu Werner își duce până la capăt personajul aflat într-o perpetuă dezolare impresionează prin autenticitate. Fiica ei, Tess, dar în special ginerele său, Jon, încearcă să-i prelungească viața redându-i amintirea soțului ei printr-un Walter Prime mai tânăr, mai prezent și care va fi aici tot timpul. Și când tu te confrunți cu conștiința efemerității tale, te prefaci că și tu ai tot timpul din lume și îți recreezi crâmpeiele de amintiri care ți-au mai rămas, modificând vechea realitate (spre exemplu, acum Walter te cere în căsătorie la Casablanca), jucând inconștient un fel de joc al dublului. Se creează un cerc vicios în care se încearcă o anulare a alterității personajului, însă odată cu pierderea memoriei, (ți) se anulează inclusiv personalitatea, iar greul cade pe cei rămași în urmă, care duc un sacrificiu atât pentru ei înșiși, cât și pentru persoana dragă căreia trebuie să-i repovestească în fiecare zi cine este. Un bun exercițiu pentru întâlnirea viitoare cu Prime-ul.
Uitarea naturală o modifică pe această femeie până în punctul în care fiica este nevoită să se confrunte cu realitatea dureroasă a ceea ce a (mai) rămas relativ pentru mama ei. A aruncat toate pozele cu el, dar ea nu l-a putut uita. Unul dintre avantajele filmului ar fi că a fost mai mult spațiu pentru detalierea personajului absent din poveste, dar a cărui dramă pare că urmărește în continuare cu un aer sumbru, ca un blestem, familia. Damian este întocmai ca o umbră adormită pentru amintirile celorlalți și în timp ce Tess se sustrage acestora și realitatea ei de femeie adultă îl refuză pe frățiorul de treisprezece ani care s-a sinucis, pentru mama ei bolnavă devine un reper fugitiv pe care îl urmărește sfâșiată și confuză. Cu certitudine nu ar putea exista un Damian Prime. Amintirea despre el nu poate suporta decât să fie alungată, iar pierderea sa este iremediabilă. Tess cred că realizează că Damian este de neînlocuit, pe când, după moartea mamei ei și gândurile sinucigașe, poate anticipa gândul unui Tess Prime.
Ea se lovește poate cel mai puternic de acest sentiment al spaimei nimicniciei în momentul în care, în ciuda scepticismului bine întemeiat de la început, apelează la rândul său la un Prime al mamei ei. În acest moment ea se confruntă nu doar cu sentimentul de abandon, simțindu-se mult mai aproape de propria moarte acum, când și-a pierdut amândoi părinții și nu mai există nicio urmă de falsă protecție, ci și cu un nou apel la o maternitate sănătoasă, pe care și-o poate construi după bunul plac. Și deși tentația este mare, întrucât are șansa de a reprograma relația conflictuală dintre ele din timpul vieții și de a o salva prin acest program, este zguduită de însăși revelația că îi lipsește adevărata mamă, cu toanele, glumițele rasiste, preferințele pentru celălalt copil și nu pentru ea, răutățile ei, pentru că tocmai acestea îi configurează umanitatea, veridicitatea și fără aceste particularități, se definește absența.
Mi-a plăcut mult mai mult cum este interpretat personajul oscilant al lui Tess în piesa de teatru, de către Livia Iorga, decât în film. Actrița din film mi se pare că interpretează cu un anumit echilibru interior care nu îi poate fi atribuit nicidecum personajului. În piesa de teatru se simt accentele de furie, de ironie, de disperare, Livia Iorga reușind o interpretare complexă și riguroasă, configurând-o pe Tess cu un anumit temperament, un dinamism aparte. Este o actriță care a impresionat pe scenă datorită intensității cu care și-a asumat fiecare replică, fiecare proastă dispoziție a lui Tess. În film mi s-a părut scindat acest farmec al personajului, oarecum linear. Revenind la tentația umană de dizolvare în eternitate, cred că nu întâmplător sinuciderea lui Tess se produce în timpul expediției lor în Madagascar, în acel copac vechi de 500 de ani. După pierderea lui Marjorie, Marjorie Prime intră în acțiune și reîncep conversațiile scurte, informative, uneori aproape retorice, dintre ea și Tess, iar Jon încearcă prin simțul său practic (Nu poți să jelești toată viața!) și prin dorința lui de recuperare, de vindecare (trăitul vieții distrage atenția de la moarte) să o readucă pe Tess în realitatea pe care și-au construit-o împreună.
Însă imposibilitatea revenirii lui Tess reprezintă, în esență, sfârșitul amândurora. Tess simte că îi va succede un Prime la rândul său și gândul sinuciderii nu i se mai pare iremediabil. Jon, care avusese cea mai mare încredere în acest program, ajunge să-i vorbească în dezolarea lui sosiei lui Tess și realizează că durerea nu devine nici pe departe mai suportabilă, din potrivă, este chiar mai apăsătoare, fiind întreținută de o himeră ce doar amintește de momentele irecuperabile cu persoana iubită, neputând să se materializeze. În realitate, porți de fapt un monolog cu tine însuți, fiind nevoit să-ți asumi această amăgire pe care ți-o provoci. Dintre toți trei, Marjorie este singura care cred că reușește să facă acest lucru, menținând vie imaginea reconstruită a unui Walter al ei tânăr și care a „cerut-o în căsătorie la Casablanca”, în cazul ei proiecția aceasta fiind într-o mai mare măsură într-adevăr utilă.
În final, spectacolul lui Radu Iacoban este alcătuit dintr-o sumă de cadre scurte, puternic nuanțate, care însă nu mi-a lăsat impresia de sacadare și care ridică dureroase semne de întrebare cu privire în special la umanitatea însăși. Îmi place să rămân nu cu întrebarea dacă aș suporta un Prime, dacă el ar reuși să-mi aline sau, din potrivă, să-mi accentueze suferința, pentru că acest gând implică pierderi și potențiale răspunsuri pe care poate nu sunt pregătită să le aflu. Rămân cu întrebarea cât de departe aș fi dispusă să merg să merg pentru a-mi salva intactă imaginea pe care o am despre o persoană dragă (în realitate cred că oricum fiecare își creionează un Prime în subconștientul său când se gândește la o anumită persoană, întrucât ființa umană preferă să selecteze doar anumite feluri în care vrea să-și amintească de cineva) și dacă mi-ar plăcea sau nu să las în urma mea un Prime, cum aș vrea să-și amintească ceilalți de mine.
MARJORIE PRIME, de Jordan Harrison (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași). Distribuție: Mihaela Arsenescu Werner, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Dumitru Georgescu. Regia: Radu Iacoban Scenografia: Tudor Prodan
