In memoriam Horia Zilieru
În ultima zi a anului 2025, a murit poetul Horia Zilieru. Reputat pentru rafinata sa cultură poetică, contestat de unii confrați pentru unele compromisuri făcute în perioada comunistă, Horia Zilieru, pe numele său real Gheorghe Iancu, rămâne o figură pitorească a ultimelor decenii din Iașul cultural. În cele de mai jos reluăm un interviu realizat pentru revista „Dacia literară” în anul 2007. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: De ce de la Gheorghe Iancu la Horia Zilieru?
Horia Zilieru: E o poveste gingaşă, ca în poesia „The Tiger” a lui William Blake: „Tigru, Tigru, trup concav/ în crâng nocturn metabolnav/ Nemuritorul ochi descrie/ Ştergând plurala simetrie”. I-am preschimbat tatălui meu „porecla în renume”. Dar nu i-a plăcut defel. Prenumele „ghe”, crede-mă, ţine, circumstanţiat, de mistica locului natal: când pruncul e pe moarte, se trece prin fereastra bisericii în altar şi i se dă primul prenume al insului intrat, dumineaca, în cimitir, să toarne apă la mormântul celui din urmă îngropat.
Faceţi, rogu-vă, o comparaţie sumară între ce înseamna să fii poet înainte de ’89 şi ce înseamnă azi.
Cred că e o falie, în hermeneutica „între”, în plan secund quasi „arbitrară”, trufaşă cât hăul. Numai rebegiţii în dalbe stihuri/ căpeţele de lumânare au „cămaşa de poet” pe dos c-o mirişte de lătunoaie.
Aţi fost, în calitate de secretar al filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor, legat de asociaţia scriitoricească. Cum mai percepeţi astăzi acest organism?
Am fost implicat administrativ, secretar/ funcţionar. Retro, de la margine, plimbând târziu privirea pe noua hartă a „organismului”, caut, cum se zice, cu ochiul închis. Cârpesc pupila meta/ sentimentală cu melancolia apusei solidarităţi, privind relieful fixat ca un cadran de ornic bătând într-adinsul individualism frământat.
Care mai este situaţia garsonierei în care locuiţi acum? Ştiu că unii și-au propus să vă evacueze, motivând că garsoniera aparţine Uniunii şi că poate fi folosită ca locuinţă pentru oaspeţi.
Telenovelă absurdă. Dar nu cad în ispita fiinţei/ „Şesul turtit flămând de înălţime”. În „centrala garsonieră” (mulţămesc poetului Cassian Maria Spiridon că a asanat năvala grijuliilor care bolboroseau: „a cui este?”, „când punem sechestru?”, „când va fi zălog în custodie?”). Sunt chiriaş al Primăriei. Între imaginaţi versanţi dactilografi, când mă apostoleşte hybris-ul, strig: „În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere,/ Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc./ Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,/ Imnul acesta de izbândă, de iubire şi durere?”. Eu n-am urât pe nimeni, niciodată, cu atât mai puţin pe poeţi. Prigoana sufletului o roade cariul.
Ce vă nemulţumeşte cel mai mult la scriitorii/ poeţii contemporani?
Atavica teamă de a fi nevoit să fug din Egiptul fiinţei dacă poesia va arăta ca o femeie violată prin tortură.
L-aţi cunoscut pe Tudor Arghezi. O scurtă evocare cred că ar fi mai mult decât interesantă.
I-am sărutat, ca valah ce sunt (în limba arabă „wallah” înseamnă „nostalgie”!) mâna genială. Am gâfâit nişte vorbe: dacă teiul lui Eminescu din Copou ar fi înflorit, Vă aduceam o floare cât o cheiţă găsită; dacă m-aş fi repezit pe la ai mei părinţi, V-aş fi adus o ţuică ţinută în butoi de dud. V-am trimis doar, în şpalt, un poem de închinăciune. Răspunsul îmi tună şi acum bolta întreagă a tigvei: „Am văzut, am gustat şi fuse bună ţuica”.
Mai sunteţi apt de „fior poetic” în epoca lui Băse şi a lui Gigi?
Unde har nu e, nici fior nu bântuie. În orice epocă, suferinţa decantată are alt izvor şi alt liman.
Deşi la origini nu sunteţi ieşean, pentru cine vă zăreşte pe stradă este clar că iubiţi acest oraş. De ce?
Iaşii îmi sunt icoană în servitute amorţită, adorativă. Îi văd mereu ca model, nu copie. Aici, la Iaşi, înfrângi frustrarea.
Faceţi o enumerare a revelaţiilor poetice pe care le-aţi avut de-a lungul carierei dumneavoastră, altfel spus, o listă de mari poeţi care „v-au trecut prin mână”.
Nu-i vremea să întocmesc „o listă a lui hz”. Am stăruit să fie publicaţi cei tineri, recomandându-i, după, prietenilor mei, critici importanţi. O „secvenţă”: Dan Laurenţiu (pe-atunci Laurenţiu Ciobanu, Domnul să-l ţină în veghe acolo sus!) mi-a adus un poem splendid. Aflasem că i-a fost refuzat de o altă revistă. Vibrau în poem sunete din „Noaptea de decembrie”, de Macedonski. M-am dus la D.P. pentru „bunul de tipar” (cum era în travaliul de-atunci), dar, precaut, introdusesem două strofe „compuse” de mine. Cetindu-l, „cules”, l-a şocat pe amicul meu D.P. Ce-ar fi, zic, să dăm afară cele două strofe? Perfect – zice omul – , e-n regulă. Marele poet mi-a adus, bucuros, un buchet de garoafe.
Care sunt proiectele lui Horia Zilieru, aflat, iată, în anul şaptezeci şi patru al existenţei sale?
Manuscrise (nu puţine) „iernează” în mape. Am gata o cărticică pentru copii: „Cânticele pentru Joshua-Emmanuel”, nepotul meu. Nădăjduind că voi fi citit şi în pagini de abecedar. Anii mulţi se adună. Câteva trepte mă despart de 78!, dublul vârstei lui Mihai Eminescu. Când voi ajunge la hotarul acela, în genunchi, tărâş, striga-voi să mă ierte.
