Modelul Vișniec în cultura română

Călin Ciobotari

Laudatio ținut la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani cu ocazia conferirii Premiului Național pentru Literatură și promovarea dialogului intercultural scriitorului Matei Vișniec.

Când am fost invitat să țin un laudatio pentru Matei Vișniec, am ezitat dacă să o fac în maniera clasică, în care urmărești CV-ul celui pe care îl prezinți, readucând în atenție, oarecum punctual și formal, reperele majore ale unei formări și ale unei cariere prodigioase. De altfel, i-am și solicitat lui Matei Vișniec un astfel de CV. Cu promptitudine, mi l-a pus la dispoziție. Mi-am dat repede, însă, seama că formula academică nu poate acoperi decât la un nivel superficial conturul acestei personalități atipice, atât de poetice și, simultan, atât de ludice, atât de clasicizate și, paradoxal, atât de contemporană nouă.

Evident, Matei Vișniec este un optzecist, atât prin formare, cât și prin apartenență generațională. Totuși – și aici se complică totul – formidabilele acumulări culturale, permanenta stare de deschidere, diversitatea covârșitoare a orizonturilor după care se ghidează, fac din cazul Vișniec unul cu totul și cu totul particular. El traversează cu dezinvoltură generațiile, ignoră canoanele și tentativele istoriei de a-l așeza într-un anumit capitol al ei, în favoarea unei libere circulații prin cultura europeană mereu în prefacere. Este, deopotrivă, și al lor, al optzeciștilor, și al generației mele, douămiiste, la fel cum este și al studenților mei, dar și al generației fiicei mele care îl studiază la școală și se simte reprezentată de acest mod de a scrie, de a gândi, de a simți. Cu generozitate, Matei știe cum să ni se ofere pentru a fi al tuturor…

Așadar, în locul unei proceduri standard de laudatio, am preferat să-mi structurez discursul pe o serie de răspunsuri la o întrebare pe care mi-am adresat-o cu cea mai mare sinceritate: ce reprezintă Matei Vișniec pentru cultura română? În cele ce urmează, permiteți-mi să redau câteva din aceste răspunsuri la care am ajuns după toți acești în ani în care am avut șansa să cunosc, deopotrivă, omul și opera.

1. Primul răspuns care mi se impune mereu ca unul prioritar ține de uimitoarea, naturala vocație diplomatică a acestui intelectual de top. Exilul auto-impus din anii 80 coincide cu începutul acestei fulminante cariere diplomatice în numele culturii române. Plecarea dintr-o geografie nu s-a suprapus niciodată cu plecarea din cultura acelei geografii. În momentul de față, Matei Vișniec este unul dintre cei mai vizibili scriitori români nu doar din spațiul european, ci și din întreaga lume. Frecvent, atunci când intru în contact cu oameni de teatru din afara țării, numele lui Matei Vișniec este una din punțile care leagă începuturile comunicării noastre. Mi s-a întâmplat la Berlin, mi s-a întâmplat la Viena, la Barcelona, la Gdansk, în Roma, la Madrid. Vorbim despre Matei Vișniec cu lejeritatea și familiaritatea cu care vorbim despre cum e vremea la București sau la Paris. Binele pe care Matei Vișniec, în toate aceste decenii, l-a adus culturii române este imens și imposibil de cuantificat la justa lui dimensiune.
2. Al doilea răspuns la întrebarea ce reprezintă Matei Vișniec pentru cultura română este, în opinia mea, următorul: el reprezintă o admirabilă sinteză a acestei culturi, ca și cum în personalitatea sa creatoare găsim câte ceva din tot ceea ce avem fundamental, esențial ca ethos cultural. Matei îl conține pe Cantemir, la fel cum îi conține pe deschizătorii de drum pașoptiști, Matei conține Junimea și spiritul ei, în Matei și în poeticitatea sa îl simt mereu pe tânărul, visătorul, europenizatul Eminescu; în spiritul său ludic, uneori ironic și acid, pare că se plimbă, cu mâinile la spate, ca pe un bulevard interior, Caragiale; în Matei Vișniec pare că și-au dat întâlnire clasicii și contemporanii, vechii și modernii, cronicarii de altădată și jurnaliștii timpului nostru. Matei Vișniec, cu această forță sintetizatoare a spiritului său, e un fel de oglindă în care cine știe să privească vede detaliat ce am fost și ce am devenit în cultura română.
3. Al treilea răspuns e legat de memorie și de asumarea memoriei culturale ca mod existențial. Câți dintre noi nu l-am auzit pe Matei Vișniec, cel puțin o dată, vorbind despre Rădăuțiul copilăriei, despre Bucovina natală, despre Bucureștiul studenției și al începuturilor cenacliere, despre fascinantul și pitorescul Botoșani, despre atât de spiritualizatul Iași? Câți dintre noi nu am recunoscut în scrierile sale toposuri familiare, în câți dintre noi nu s-au declanșat deja vu-uri adânci, organice, ontologice? Dacă, în calitatea sa de ambasador, de care pomeneam anterior, Matei s-a impus ca un purtător de cuvânt al culturii românii, acum îl regăsim și ca un purtător de memorie al acestei culturi. Matei Vișniec este memorie vie. Cât îl avem printre noi, nimic nu se pierde!
4. Al patrulea răspuns: din toți românii pe care îi cunosc, Matei Vișniec este omul care întreține cea mai intimă, mai profundă, mai fertilă relație cu limba română. Reflexul lui de a trata cuvintele acestei limbi ca pe niște ființe vii este mai mult decât un exercițiu stilistic sau metaforic. Este un reflex existențial ce provine dintr-o dragoste pură, necondiționată, netrucată pentru limba română. Cabaretul cuvintelor, faimoasa lui piesă jucată în atâtea teatre, este mai mult decât un excelent text literar, este o declarație de dragoste pentru o limbă care, în egală măsură, e vorbită de Matei și ni-l vorbește pe Matei.
5. Al cincilea răspuns la întrebarea ce reprezintă Matei Vișniec pentru cultura română: o conștiință etică a acestei culturi. Matei Vișniec nu prezintă simptomele acelei topiri depline în cultura din interiorul căreia creează și există, ci are capacitatea rară de a i se obiectiva, de a o privi din exterior, ceea ce îi conferă marele avantaj de a-i observa vulnerabilitățile, derapajele, slăbiciunile, punctele nevralgice, năravurile. Și de a încerca, pe cât este omenește posibil, de a dezvolta anticorpi de natură morală, de a întări constant, prin luări de poziție prompte și oneste, un sistem imunitar de tip etic. Căci în absența unei conștiințe etice, o cultură, oricât de puternică ar fi – și există suficiente exemple în istorie! – riscă, mai repede sau mai târziu, să devină ideologizată, confiscată, compromisă. În ultimele decenii, Matei Vișniec a îndeplinit și rolul acesta de agent etic al culturii noastre. Intervențiile sale în spațiul public la toate momentele noastre de răscruce și rătăcire au fost exemplare. Nu s-a dorit niciodată un erou al clipei, un colector de like-uri și de admirație, ci a acționat de fiecare dată de pe pozițiile unei normalități și ale unui bun simț (în sens cartesian) ce se cereau apărate. A fost și este un erou al normalității, al echilibrului, al decenței în toate formele ei.

Aș dori să închei acest laudatio cu o concluzie personală pe care doar o mărturisesc, fără a vrea să o impun: în aceeași măsură în care, în anii 60, Constantin Noica vorbea despre modelul Eminescu în cultura română, „omul deplin al culturii române”, cred că astăzi, la începutul celui de al doilea sfert al secolului nostru, putem vorbi, la fel de răspicat și de siguri precum o făcea Noica, despre modelul Vișniec în cultura română. În lumea aceasta lipsită de repere în care ne trăim viețile, în timpurile acestea ambigue în care falsele modele, falșii profeți, duzinele de creatori de conținut și de influenceri ne smintesc la tot pasul cu sclipirile vidului pe care îl propovăduiesc, a descoperi, a avea și a întreține un model veritabil, autentic, mi se pare un privilegiu neprețuit.

Cu atât mai mult cu cât, poate, e unul din ultimele noastre modele… Modelul Vișniec în cultura română!