Călin Ciobotari
De ce mai degrabă violența și nu iubirea definește natura ființei umane? Nu e o întrebare nouă, a mai fost formulată și în trecut, însă, de fiecare dată când o reauzim, ne tulbură și ne obligă să chestionăm ce am rezolvat cu adevărat în toate aceste milenii de cultură, de civilizație, de evoluție… Și nu trebuie să cercetezi biblioteci pentru asta, ci doar să deschizi televizorul și să afli câți civili au mai murit în Ucraina sau câți copii au fost uciși prin înfometare sau bombardare în fâșia Gaza. Asta dacă nu cumva faci parte din cei pentru care răul s-a banalizat deja, iar serialele de pe Netflix au devenit mai importante decât orice jurnal disconfortant de știri. Astfel de dileme contemporane mi s-au impus în contextul vizionării celui mai recent spectacol al lui Milo Rau, Vizionara (Die Seherin, în varianta originală, The Seer, varianta engleză), mai întâi la Viena (spectacolul a fost prezentat în Wiener Festwochen 2025), apoi revăzându-l la Sibiu, în Festivalul Internațional de Teatru de aici.
Documentarea traumei
Dacă ar fi să esențializez tematic spectacolul, aș fi tentat să o fac prin intermediul unui anumit tip de traumă despre care obișnuim să vorbim mai rar și mai puțin aplicat decât în cazul altor traume sub asediul cărora pare că se află omul contemporan. E o traumă de tip politic-istoric, una perfidă, subtilă și cu o răspândire alarmant de largă. Întregul spectacol mi se pare, din această perspectivă, o vastă și precisă operațiune de documentare a acestei traume, a modului în care ea se naște, se dezvoltă, ajunge să se oglindească în alta, similară, învecinată, pe care poate o și caută, pe principiul acela antic în conformitate cu care asemănătorul care caută asemănătorul. Vizionara ne oferă și o simptomatologie a traumei, obligându-ne să ne verificăm nivelul personal de empatie de care (mai) dispunem și să reflectăm dacă nu cumva doar cel care a trecut cu adevărat prin asta poate să înțeleagă cu adevărat; restul, în cheia ironică a lui Milo Rau, scriem „despre” sau …mergem la teatru.
Întregul spectacol are o dublă structură: o linie documentară, centrată în jurul poveștii lui Hassan Azad, relatare filmată în pitorescul/ post-apocalipticul peisaj irakian (în vecinătatea unei tabere de refugiați în care locuiesc familiile foștilor membri ISIS); o linie de interpretare, clasică, cu uimitoarea actriță Ursina Lardi construind și expunându-ne un personaj „de teatru”: fotograful de război, cel ce ajunge să simtă ororile, asemenea unei neo-Cassandre, cu puțin înainte ca ele să se petreacă. N-o face totuși în sensul clasic al construcției de personaj, ci obiectivându-se, performând mai degrabă decât interpretând, ori pur și simplu mixând acțiunile performative cu actingul efectiv.. Telefonul cu care se filmează, microfonul la care ne vorbește, acțiunile scenice precum cea a lamei de cuțit ce ii crestează până la sânge piciorul (din fericire, doar o rană teatrală!) sunt parte dintr-o formulă de „adevăr” scenic necesar pentru sublinierea adevărurilor istorice puse în joc. Hassan Azid devine un celălalt al actriței elvețiene, un sine îndepărtat ce se cere ascultat și completat. Unul din fluxurile de emoție ale spectacolului lui Rau provine tocmai din această comunicare profundă, adânc existențială, între actanți.
Documentarea traumei se face pe ambele planuri; pe de o parte, relatarea aproape insuportabil de detaliată a modului în care actualului profesor i-a fost retezată mâna, pedeapsă a tribunalului ISIS ce aplica numai de ei știuta voință a lui Allah; pe de altă parte, violul din Cairo, în timpul primăverii arabe, terifiant, cutremurător, în descrierea minunatei actrițe. Cele două traume converg, amestecându-se cu multe altele, amintite sau lăsate în anonimat, dar reale, omniprezente, fie că vorbim despre Siria, Irak, Albania, Ucraina și așa mai departe. Vindecarea lor este o iluzie; tot ce mai putem face este să nu le trecem sub tăcere și să reflectăm la cauzele care le-au generat și care încă le fac posibile.
Sindromul Filoctet
Scenariul produs de Milo Rau se sprijină pe tragedia sofocliană a lui Filoctet, acest Iov al grecilor căruia îi este dat să experimenteze nu doar o suferință fizică întinsă pe durata unui deceniu, ci și pe aceea a abandonului, a trădării, a singurătății. E nevoie de Filoctet, armata grecească nu poate cuceri Troia fără ajutorul său, însă asta nu rezolvă în profunzime situația personajului. Stratul etic al tragediei antice, așa cum este întrupat în personajul Neoptolemos, devine problematic în piesa lui Rau; un enunț precum „Dumnezeu nu e mort, Dumnezeu ne vânează” deplasează responsabilitatea din planul uman, reambiguizând chestiunea morală exact ca în vremurile în care Moira, destinul, zeii te reduceau la statutul de simplu pion pe tabla de joc a propriei tale existențe. Tragedia antică este, desigur, doar un pretext, o sursă de citare pentru punctarea unor linii constante sau evolutive ale nefericirii în plan uman; adeseori, tragicul actual, atât de intens, atât de complicat, pur și simplu o pune în umbră.
Condiția de spectator
Milo Rau pare că nu ne vrea simpli spectatori sau, măcar, ne dorește smulși din pasivitatea obișnuită a receptării dintr-o sală de teatru. E motivul pentru care aproape ne agresează cu descrieri de o cruzime greu suportabilă. Combină atent tonalități calde, fals – calme (în tonalități obsesive á la Bach) cu explozii stroboscopice, în aceeași manieră în care peisajul ce ne e arătat pe plasma imensă din fundal, peisaj prelungit în scenă, ne apare, psihologic vorbind, când pitoresc, când ca un dezolant teritoriu al pustiirii. Pleci de la spectacol oricum, numai neutru emoțional nu. Ceva ți-a stricat ziua, dacă nu cumva întreaga săptămână.
La reprezentația de la Viena, apariția la aplauze a personajului real, documentat, a furnizat un alt efect de șoc: brusc materialul video din care a „coborât” Azad a devenit cea mai palpabilă realitate. Realizezi că ora și jumătate petrecută la teatru nu a fost „convenție”, ci frântură veritabilă dintr-o realitate despre care am fi preferat să credem că nu există decât în cărți. Îl aplaudam împietriți, iar privirea fixa, împotriva voinței noastre, ciotul mâinii sale drepte.
Ironie și autoironie
Spectacolul lui Milo Rau operează frecvent cu ironia și autoironia, fie direct, prin referințe pe care le face actrița la „regizori post-conflict” sau la maniere directoriale ce evocă universurile tematice și estetice ale lui Rau, fie indirect, la nivel situațional (modul în care sunt percepuți jurnaliștii de război, referințe livrești la Aristotel și Susan Sontag etc.). Nu e vorba despre umor, comicul nu e primit în acest univers sumbru, ci, mai degrabă, de o formă de cinism ce reflectă o imensă, constantă ironie ontologică. Ca și cum „Dumnezeu nu e mort, Dumnezeu ne ironizează”.
Spații și vizualități fluide…
Colonadele de la Odeon (locația în care a fost jucat spectacolul la Wiener Festwochen) comunică într-un mod straniu cu lumea descrisă de Milo Rau, cumva clasicizând suferința umană, dar conferindu-i și noblețea unor înălțimi compensatorii. Ele dezvoltă un foarte ofertant conflict vizual cu o estetică a mizeriei, a rămășițelor, a deșertului impur. Asemenea unor cadavre depersonalizate, resturi de materie acoperă scena. Le privim și înțelegem altfel groapa comună, serială, din care fețele celor morți ies la suprafață, în una din imaginile coșmarești produse de textul lui Milo Rau. Outdoor-ul evocat de filmare și indoor-ul din care facem noi înșine parte își sunt complementare, generând efectul de lume în care trăim. Uneori post-apocaliptic, alteori suprarealist prin poveștile ce îl traversează, decorul devine treptat unul interior: deșertul traumatic pe care s-au risipit vieți-epavă, resturi de destin, speranțe mototolite și aruncate la gunoi. Spațiul de la Sibiu (Sala „Eugenio Barba” din Fabrica de Cultură) intensifică sentimentul de prezent continuu, deplasând discret accentele receptării de pe tragicul clasic pe cel contemporan. Forma spațiului, black box-ul în care coexistăm cu cei ce ni se adresează (relația frontală cu publicul e dominantă în spectacol) ne obligă să avem o atitudine. În reprezentația de la Sibiu, efectul de culturalitate este diminuat în favoarea unui „aici și acum” aproape insuportabil…
The Seherin (Vizionara). Producători: Schaubühne Berlin | Production Schaubühne am Lehniner Platz (Berlin) Coproduction Vienna Festival (Wiener Festwochen) | Free Republic of Vienna, La Biennale di Venezia Supported by Goethe-Institute and Fondament World Premiere Vienna Festival (Wiener Festwochen) | Free Republic of Vienna 2025. Co-producători: Co-production Vienna Festival | Free Republic of Vienna, La Biennale di Venezia. Sprijinit de: Institutul Goethe și Fondament World Premiere Festivalul de la Viena (Wiener Festwochen) | Republica Liberă Viena 2025. Inspirat de: Philoctetus de Sophocles. Text și regie de: Milo Rau. Distribuția: Ursina Lardi, Hassan Azad (Video).
Decor și costume: Anton Lukas. Sound design: Elia Rediger. Video: Moritz von Dungern. Dramaturgie: Bettina Ehrlich, Carmen Hornbostel. Colaborare text: Ursina Lardi. Lumini: Stefan Ebelsberger. Traducere, coaching limba arabă: Susana Abdul Majid. Consultanță, coordonare (Irak): Sardar Abdullah. Spectacol vizionat la Wiener Festwochen (8 iunie 2025) și FIST Sibiu (22 iunie 2025).
