Elisabeta Ifrim
Unii ar spune că există un motiv simplu pentru care cineva ar alege să meargă la un spectacol pe o piesă precum „Marjorie Prime”: prestigiul unei opere care și-a câștigat pe merit numeroasele premii. Cu această idee am pornit și eu la drum, alegând să merg la „Marjorie” strict pentru încă o amintire, dar sunt aici și scriu despre ceva ce nu voiam să scriu. „Marjorie”, prin ecoul său, nu ne îndeamnă să o povestim la o cafea sau la o plimbare. Marjorie își pune amprenta asupra noastră și ne prezintă realitatea pe piedestalul trecutului, prezentului și mai ales a viitorului. Este hipnotică, filosofică, intri în sala de spectacol având vârsta de 21 de ani, în punctul culminant ajungi să ai 60, iar atunci când pleci acasă simți că ți-ai depășit condiția și că amintirile nu stau în vârstă, ci în povești. „Marjorie” nu este doar despre tragedia unei boli precum Alzheimer. Este despre mine, despre tine și despre ceea ce a fost, despre ceea ce nu a fost și putea să fie, dar și despre ceea ce va fi atunci când noi nu vom mai fi. Și ajungem la „a fi sau a nu fi”. Cu această întrebare m-am trezit câteva dimineți, după vizionarea piesei. Exist pentru mine? Exist pentru cei din jur? Exist pentru povești sau pentru realitate? Și mai important, când s-a terminat trecutul și a început prezentul? Unde duce viitorul și alături de cine și… fără cine? Cum îmi voi aminti de secunda asta și de cea care urmează… acum!
Ego-ul omenesc în toată splendoarea lui
„Marjorie”, dincolo de ideea științifico-fantastică, ne-a adus în prim-plan o perspectivă oarecum socratică asupra vieții: tot ceea ce există este pentru că noi am permis să se întâmple lucruri, evenimente în viața noastră, iar atunci când ele se pierd, tânjim după ele, ne agățăm de orice fărâmă pentru a rememora ceea cea am iubit sau nu cândva. Consider că iubim mai mult ideea amintirii decât momentul în sine pentru că noi, oamenii, nu știm să avem, știm doar să pierdem, Nu ne împăcăm cu lipsa, ci doar cu existența, iar în lipsa ei devenim mai conștienți de ceea ce avem sau am avut. Ego-ul omenesc este în splendoarea sa în „Marjorie”. L-am văzut, l-am auzit și mi-am dat seama că este în fiecare dintre noi, în cantități mai mici sau mai mari. Marjorie nu este despre SF. Îndrăznesc să spun asta. Este despre putere, iubire, adevăr, minciună și în final, despre enigme.
Miza regizorală a fost una îndrăzneață, de o rezonanță aparte: expunerea realității în fața publicului. Acea realitate, împletită într-un context SF, dar care face parte din noi și ne prezință ființa umană la etajul vieții, a poveștilor, a dramelor, a relațiilor interpersonale, a atașamentului, a dependenței și a împăcării cu sinele. Din punctul meu de vedere este una dintre cele mai complicate regii: aceea de a arăta publicului cum omul își regizează viața, moartea și ce rămâne în urma sa: un spectacol la scenă deschisă.
„Tu ești următorul”
Spațiul este unul contrastant. Alb-negru indică acel contrast care nu oferă alternative de mijloc, scopul lui fiind, cred, acela de a ne arăta că atunci când nu putem să ne desprindem de ceva, gradul nostru cognitiv de implicare în relația cu acel lucru este unul care își pune amprenta asupra noastră într-un mod negativ sau pozitiv, ne dă soluții drastice, radicale și ne induce că distanța de la alb la negru este una mică, de multe ori nesizând când am ajuns de la alb la negru. Decorul este unul care te trimite în viitor, dar te ține, totuși, cu picioarele pe pământ. Reflectoarele care au redat culori precum mov deschis și galben au fost „rama” imaginii: speranță indiferent de poveste. Culorile reapăreau după câteva secunde de blank, propunându-ne ieșirea din lumea noastră, spre o alta. Totodată, reflectoarele care se aflau deasupra actorilor mi-au dat impresia că viața personajelor, implicit a noastră, este mereu sub o călăuzire și că nimic nu este întâmplător. Așadar, decorul este unul simplu, dar cu un ecou major. O ambianță mai încărcată nu ne-ar fi permis, nouă, publicului, să ne transpunem în poveste și să visăm cu ochii deschiși la propriile experiențe. Așezarea scaunelor consider că a avut un rol important: mereu erau două scaune libere, de parcă ne-ar fi așteptat pe noi: „tu ești următorul”.
Atunci când am intrat în sală ne aștepta, cu spatele, Walter, în haine deschise la culoare și cu o statură impecabilă, robotică. O postură care ne transmitea că și-a încheiat activitatea, că este pe punctul de a pleca, dar că, dacă tot am venit, va sta să ne „povestească”, de dragul amintirilor pe care nu le-a simțit niciodată. Poveștile parcă înghețau prin el și deveneau icebearg. Unul ce nu va fi topit vreodată pentru că ar fi imposibil. Gesturile lui stricte, robotice, cu mâinile mereu pe picioare, privirea fixă și respirația exactă, mutarea privirii pe centre de interes abstracte, privirea pierdută, dar totuși aproape de Marjorie ne-au accentuat faptul că suntem de multe ori dependenți de ceva ce nu există, vrem să vedem perfecțiunea și ne mințim singuri că o deținem atunci când o primim, în timp ce înnebunim în propriile povești. De altfel, dicția lui este una sacadată, ca și cum un limbaj de cod îi transmite în doze materia verbală pe care trebuie să o transmită. Nu simte, nu gândește, ci doar acționează în funcție de comenzi. Putem face aici o paralelă cu publicitatea: atunci când alcătuim o campanie de publicitate, degeaba construim zeci de strategii dacă povestea clientului este una străină de noi și nu înțelegem conceptul. Revenind, postura lui Walter va fi preluată, ulterior, de Marjorie și Tess, pentru că genetica, frica se transmit din generație în generație.
„Personajele și umanitatea lor”
Momentul în care a apărut Marjorie a fost unul esențial. Am remarcat o foame. O sete pentru trecut și o privire care nu mai avea nimic. Profundă prin prisma ochilor frumoși, dar absentă din cauza a ceea ce se întâmpla la nivel cerebral. O frumusețe prezentă, dar apusă. În urma acestui spectacol, am ajuns la concluzia că oamenii rezistă să piardă averi, lucruri materiale, să pice cele mai dure examene ale vieții, dar cea mai grea povară pe care trebuie să o ducă este aceea a amintirilor, dar și a dispariției acestora. Creierul uman este însetat după memorii pentru că asta îl pune în funcțiune. Atunci când ele se ascund sau dispar, el rămâne fără flacăra care îl alimentează, fără pasiunea care îl guvernează, la fel cum ochii lui Marjorie erau fără sclipire, ea apărând atunci când Walter îi reamintea lucruri adevărate sau mai puțin adevărate. În momentele de luciditate nu avea nevoie de Walter pentru că realiza că îl poate găsi și prin ochii fiicei, dar ceea ce are nu contează acum, ci doar ceea ce nu mai are – tipic speciei umane. Marjorie este victima unei boli incurabile, dar care își caută tratamentul într-o „mașinărie” care nu îi redă sentimente, ci amintiri. Îi umple paharul gol și îi dă energia care nu mai poate surveni din materia cenușie. Umanitatea îi dispare ușor, ușor, ea ajungând să redea tonul calculatorului, privirea, până și limbajul.
Tess este exemplul suferinței celor care au o persoană dragă ce suferă de această boală și care intră în jocul amintirilor doar pentru a avea speranța că pot găsi ceva de care să se lege pentru a-și aduce aminte de omul de odinioară. Oamenii suportă multe, dar ideea de a fi uitați i-a speriat dintotdeauna. Această spaimă am văzut-o ochii lui Tess, iar disperarea și-a făcut simțită prezența. Pentru ea nu conta că acel „Walter” o ajuta pe mama ei să se simtă mai bine, Tess trăia o dramă personală care o scotea din minți în timp ce chiar ea începea să fie afectată de același diagnostic: uitarea ei de către mamă. Își trăia inclusiv viitorul prin prisma relației cu Marjorie. Un viitor pe care nu avea să îl accepte, dar care nu a întrebat-o ce își dorește. Cât despre Jon… s-a luptat moral cu genetica și cu tezaurul familiei. Nu avea cum să câștige o luptă mai mare decât el. Era cel care înțelegea cel mai bine ce se petrece și accepta fenomenul.
Filosofia „Marjorie Prime”
Universul sonor a fost adiacent scenariului. Au existat puține intervenții, dar care ne duceau într-o altă lume. Intervenții după momentele cheie din piesă, care ne stârneau curiozitatea și indicau atunci când este ceva trist sau când urmează o mică speranță. Scena de final, cu cei trei rememorând întâmplări a fost cu întreruperile sonore care ilustrau, strict din punctul meu de vedere, o bandă veche, martor a tot ceea ce s-a derulat de-a lungul vieții. Fiecare nouă amintire stârnea o flacără, desi ei s-au pierdut unul pe celălalt. Știau că nu se vor revedea niciodată, că ceea ce s-a întâmplat nu avea să mai existe, dar speranța a venit din amintiri. Ele le-au reaprins sclipirea și le-au făcut zâmbetul mai sincer. O relație care se poate forma doar între oamenii care se iubesc. Filosofia „Marjorie Prime” este una fundamentală vieții: inima are rațiunile ei despre care rațiunea nu știe nimic, iar iubirea, în toată ecuația asta, este tot ce contează mai mult. Nu are importanță că oamenii vin, pleacă, rămân, ne bucură sau ne supără. Momentele în care dăruim și primim iubire ne formează personalitatea, ne croiesc viitorul și ne dau speranța de a reporni la drum atunci când astrele nu se mai aliniază în favoarea noastră. Suntem ființe care se alimentează din emoții, trăiri, vrem să ni le amintim iar cea mai mare valoare o au poveștile petrecute alături de cei pe care îi iubim. Peste ani, acele emoții ne vor da curaj, tărie și ne vor fura un zâmbet într-o dimineață de toamnă, când ridurile le vor reprezenta și când fiecare colt din oraș ne va aduce aminte de oameni cărora le datorăm ceea ce suntem astăzi. Asta m-a învățat „Marjorie Prime”.
PS.: „Ce bine-mi pare că am putut iubi pe cineva”.
(Elisabeta Ifrim este studentă în anul III, secția Comunicare, Facultatea de Filosofie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași)
