Zilele trecute, Luca Pițu ar fi împlinit 75 de ani. A trecut ceva timp de la moartea sa, însă mulți dintre cei care l-au cunoscut încă nu s-au obișnuit cu gândul acesta. Le lipsește umorul său atât de special, felul colțuros și „dintr-o bucată” de a reacționa, ironia fără margini, spectacolul ideilor sale… Interviul de mai jos i l-am luat prin anii 2000, la scurt timp după ce Luca își citise dosarul de urmărire de la Securitate. Îl readuc în atenție, pe de o parte de dragul memoriei unui om pe care l-am admirat, pe de altă parte pentru că mi se pare cel puțin interesant exercițiul acesta de a reevalua în timp un anumit context. Mai e de spus că dialogul s-a derulat în casa unui alt personaj special al Iașului, și el dispărut între timp, Dorin Spineanu. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Domnule Luca Piţu, Securitatea vă spunea Pavel, asta în vreme ce lui Liviu Antonesei, în dosarele de urmărire i se spunea Luca. Are vreo legătură cu evangheliştii? Aţi găsit vreun Matei, care să încurajeze ipoteza aceasta?
Luca Piţu: Nu, n-am găsit, însă sunt sigur că mai există o a treia persoană, la care încă nu am avut acces. Vorbesc de perioada ’85-’89.
C.C.: Bun, onest vorbind, aţi fost surprins de conţinutul delaţiunilor la adresa dumneavoastră?
L.P.: Am fost surprins în două locuri, dar nu la nivel de rapoarte ale securistului către superior, deşi sunt multe lucruri interesante şi acolo. De foarte multe ori cel care turna proiecta în cel pe care îl turna ceea ce gândea, de fapt, el însuşi.
C.C.: Un fel de transfer de subiectivităţi?
L.P.: Exact! Mă duc la un foarte bun coleg de-al meu de la Istorie, Mişu Vasilescu, îi arăt un fel de portret de-al meu, extras dintr-un raport. Se uită el la numele securistului şi zice: „A, da-i Mişu Corduneanu! Tu ştii că ăsta e beţiv şi curvar?”. Şi-n clipa aceea îmi pică fisa: recitesc raportul, pasajele unde scrie despre relaţiile mele cu femeile; „se uită la ele cu poftă”, şi, în paranteză, „dar şi cu un dezgust profund”. Ei bine, de fapt ăsta era el, securistul, care gândea aşa despre femei.
C.C.: Dar turnătorii identificaţi de Sorin Antohi în persoana lui Constantin Romanescu şi George Pânzaru v-au surprins? V-a surprins, vreau să zic, că erau oamenii Securităţii?
L.P.: Georgică Pânzaru nu, şi să vă spun de ce. Era un fel de liber profesionist. Mişcula în diverse cercuri – se ştia şi cu Sorin Antohi şi cu Liviu Cangeopol, dădea filme video.
Dorin Spineanu: Era foarte bine situat, vecin cu mine, locuia la vila aceea de peste drum.
L.P.: Problema era însă legătura cu lectorii francezi cu care, pentru a mă întâlni, mă prevalam de faptul că suntem colegi. Eram obligaţi, de fiecare dată să dăm note despre ce discutam cu ei. Am refuzat tot timpul să fac asta. Le spuneam: aduceţi mandat, constrângeţi-mă… Sau cu lectorul englez, cu care eram vecin, în Nicolina. Bineînţeles că era pus în urmărire, ca toţi care intrau în ţară pentru o perioadă lungă. Pe Georgică l-am cunoscut la acest lector englez acasă.
C.C.: Era invitat de regulă, sau se lipea el?
L.P.: Se lipea!
D.S.: Era expert în lipituri.
L.P.: M-am reîntâlnit recent cu lectorul acela. Mi-a povestit cum l-a condus Georgică la gară şi i-a spus la plecare „You must trust me!”.
C.C.: Asta cu George Pânzaru. Dar cu Romanescu?
L.P.: Asta chiar a fost o surpriză pentru mine. Privind retrospectiv, înţeleg anumite lucruri, însă la acel moment nu mi-aş fi dat seama. Îl cunoscusem prin intermediul lui Dan Petrescu. În familia Terezei era mama universitară şi mătuşa medic. Nu era nimic suspect în faptul că oamenii se cunoşteau între ei.
D.S.: Mediul universitar…
L.P.: Oricum, când aveau vreo problemă medicală, mergeau, bineînţeles, la Romanescu.
D.S.: Le mai plasa câte o adeverinţă medicală, c-a fost bolnav, c-aşa şi pe dincolo.
L.P.: Posibil. Pe vremea aceea Dan trăia ca un scriitor profesionist: bea ceaiuri tari…
D.S.: Şi fuma pipă în care sfărâma ţigări Carpaţi.
L.P.: Avea şi un birou la care ceream uneori permisiunea să stau cinci minute, să văd cum e. Era partea din casa pe care a trebuit, ulterior, să o cedeze Universităţii. Dan mi l-a prezentat ca un tip de treabă. Ştiu că îi arătase lui Romanescu un text de-al meu din Dialog – „Ce ziceţi de băiatul ăsta?”. „A, păi ăsta, îi fac raport şi îl închid imediat!”. Se referea la spital. Dar spunea glumind treaba asta.
C.C.: Era, în orice caz, de încredere?
L.P.: Pentru ei da! Pentru mine nu, îl cunoşteam prea puţin.
C.C.: Oricum, textele pe care le semnează sub numele de „Ionescu” denotă calităţi de critic literar.
D.S.: Da, o spune şi Sorin Antohi.
C.C.: Dar de câte ori l-aţi văzut pe Romanescu la Dan Petrescu?
L.P.: De trei ori, cred.
D.S.: Eu de cel puţin douăzeci de ori. Probabil Luca mergea des la Dan, însă nu se intersecta cu Romanescu. Romanescu fusese inclusiv la cununia civilă a lui Dan Petrescu. Eram în păr, toată gaşca.
L.P.: Inclusiv Hoişie.
D.S.: Da, şi Antohi, în fine, toţi delatorii.
C.C.: În afară de asta, domnule Piţu, v-aţi mai intersectat cu Romanescu?
L.P.: Da, o singură dată, undeva prin zona Târgu Cucu, înainte ca eu să fiu arestat la domiciliu. L-am salutat. S-a uitat la mine, a răspuns la salut, dar mi s-a părut uşor jenat. Mi s-a părut ciudat. Vreau însă să povestesc despre una din întâlnirile pe care le-am avut cu el la Dan şi Tereza. Era invitată acolo şi o cercetătoare belgiancă, doctorandă cu o teză despre credinţa în strigoi. Bine, ştiinţific îi spunea altfel. Ştia româneşte, oricum. Ajunsese la Tereza prin Ion Petru Culianu. În contextul acesta, apare Romanescu. Îi este prezentat duduii cu pricina, i se spune cu ce se ocupă ea. „A, zice el, dar ştiţi monografia academicianului Milcu?”. Şi insistă, şi-i explică… Episodul acesta mi-l amintesc pregnant.
C.C.: Dacă v-aţi întâlni acum cu Roamnescu pe stradă, cum aţi reacţiona?
L.P.: Nu ştiu, chiar nu ştiu. Când citesc lucrurile acelea pe care le scria despre mine în rapoartele către Securitate, îl simt cumva chinuit.
D.S.: Era şi e un scriitor ratat care îi urăşte pe scriitorii autentici. Sunt frustrările lui foarte clare, de om care n-a reuşit să intre în tagma scriitorilor.
C.C.: Dar aţi văzut, domnule profesor, vă acuzau acolo că scrieţi încifrat.
L.P.: Aşa e. Păi uitaţi-vă şi la nota aia în care scriau ei cum îşi băteau capul să înregistreze seminarul pe care îl ţineam în P2. Un subaltern de-al lor le spune că soţia lui e studentă în anul 4 la Litere, şi „o să-i propun să se ducă în P2, cu reportofonul. La pauză vin eu, stau după scări şi schimb banda” etc. După aia, în raport, precizează că folosesc un limbaj alambicat, ambiguu. Era dezamăgit, oricum. Credeau că la seminar strig „Jos Ceauşescu!”, sau aşa ceva.
C.C.: Uitaţi-vă însă că sunt şi alte păreri. Nichita Danilov se întreabă, bunăoară, dacă Sorin Antohi are dreptul să publice delaţiunile altora înainte de a şi le publica pe ale sale.
L.P.: Păi în textul din „Timpul”, pe care l-aţi publicat şi în „Flacăra Iaşului”, era şi una din delaţiunile sale despre mine. Oricum, el promite că o să le publice pe toate.
C.C.: Le va publica doar pe cele care-l avantajează?
L.P.: Nu cred. Şi asta pe care a publicat-o acum e una care nu-l avantajează.
C.C.: Oricum, pe Antohi, din câte am observat, cel mai tare s-a supărat Liviu Cangeopol. Pe dumneavoastră nu v-am văzut foarte afectat.
L.P.: Nu, pentru că eu ştiam dinainte. Nu se întâmplase altceva decât să mi se împlinească profeţiile. Primul care l-a bănuit pe Antohi a fost Dan Petrescu. A, să nu uit, ştiţi că Spineanu, la prima lui nuntă, l-a avut chitarist pe Sorin Antohi.
C.C.: Nu, nu ştiam.
D.S.: (nervos – C.C.) Înseamnă că nu mă citeşti, doar am scris asta.
L.P.: Da, când timp de trei săptămâni, Dorin fusese căsătorit cu „Libelula”. (Către Spineanu, despre mine). Tânărul acesta are neaşteptate ignoranţe.
C.C.: Mi le asum. Totuşi, domnule profesor, v-aţi gândit vreodată la a construi o literatură din delaţiuni?
L.P.: Sigur că da. Ar trebui creat un curs opţional de literatură delaţională. Caut câteva formule pentru a pune „în valoare” rapoartele către Securitate. Într-o primă fază această „literatură” ar trebui restituită. Abia apoi, explicaţiile, interpretările, exegezele.
C.C.: Însă, raportat la ce făcea Bălăceanu Stolnici – schiţe detaliate de casă – domnii delatori de care vorbim par destul de inocenţi.
L.P.: Asta pentru că zeii i-ai iubit şi nu i-au pus în faţa unor ispite mai mari.
C.C.: Domnule profesor, dumneavoastră aveţi mereu contact, dialog cu studenţii. Îi interesează astfel de subiecte?
L.P.: Da, îi interesează. La cursul practic de traducere, spre exemplu, am tradus note informative. Ştiţi care a fost reacţia celor mai mulţi dintre ei? „Ce bine a fost că m-am născut mai târziu!”.
C.C.: Remarc la dumneavoastră, spre deosebire de alţii, o lipsă de patimă atunci când discutaţi asemenea subiecte. Vine această lipsă de patimă pe linia unei resemnări, sau a unei înţelegeri finale a fenomenului?
L.P.: Cred că e o înţelegere, înţeleasă ca formă supremă de reacţie. Nu încape vorbă de răzbunare. Cu Sorin Antohi am iniţiată deja o formă de reconciliere. I-am spus în felul următor: „Propun să trecem mai departe”. Şi acesta e adevărul, vreau, trebuie să mergem mai departe.
