Călin Ciobotari
Cred că Mihail Sebastian e unul din puținii noștri dramaturgi clasici ale căror texte teatrale au imunitate la trecerea timpului. Nu simți că între lumea lor și lumea ta e o distanță de aproape un secol. Au viață și transportă emoție, intimitate, adevăruri adânci despre oameni și relațiile dintre oameni. A reveni constant la Sebastian nu mi se pare doar un gest de politețe în raport cu istoria teatrului românesc, ci o necesitate reală de conectare la un teritoriu teatral fertil și apt să inspire prezentul. Nu cunosc, spre exemplu, literatură dramatică românească erotică mai veritabilă decât la Sebastian, fie numai și dacă contemplăm încântătoarele (și atât de precisele) fenomenologii ale flirtului din piese precum Jocul de-a vacanța sau Steaua fără nume, sau marea artă de a produce teatral intimitatea, un tip foarte particular de melancolie a evaziunii, sau delicatețea aproape cehoviană de a studia cu nesfârșită empatie ființa umană și abisurile ei ba înstelate, ba înzăpezite…
Un alt fapt îmbucurător mi se pare a fi acela că generațiile tinere de regizori sunt în continuare preocupate de Sebastian, ca și cum trecerea prin opera lui reprezintă o etapă importantă în propria formare. A făcut-o pe vremuri și Radu Afrim, o fac acum și alții, într-un mod complex ce își propune să recupereze nu doar piesa propriu-zisă, ci și ceva din biografia autorului, el însuși abordat ca un personaj demn de interes. Anul trecut, la Teatrul „Maria Filotti” Brăila vedeam spectacolul Sebastian, în regia lui Matei Lucaci Grunberg, inspirat din Insula și utilizând dramaturgic cantități semnificative de text din Jurnalul lui Sebastian. Acum, iată, la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, în Soare, amor și întuneric, Alexandru Mâzgăreanu recurge la o soluție oarecum similară, mixând cu ajutorul lui Ionuț Sociu, același Jurnal cu Jocul de-a vacanța, asta după ce, la același teatru, în 2019, crease un foarte reușit spectacol cu Steaua fără nume.
Trebuie spus de la bun început că scenariul compus de Mâzgăreanu & Sociu e unul solid, cu o structură clară și într-o stilistică ce nu trădează, ci, din contra, adâncește amprenta auctorială a lui Sebastian. Prioritar avem de-a face cu un evident proces de reconstituire (a unei epoci, a unor situații, a unor relații sau stări de fapt istoric), însă, în subsidiar, ne bucurăm de literatură pură, fie că ne referim la fragmentele din Jocul de-a vacanța, fie la bucățile atât de bine scrise din finalul spectacolului în care evadarea în oniric și în alte (supra)realități eterate este impecabil susținută dramaturgic. Rezultă un text-colaj ofertant, cu multiple paliere de sens, relevant nu doar pentru iubitorii de Sebastian, ci și pentru cei interesați să arunce o privire în „raftul interbelic” al istoriei noastre. Accentul e pus pe recuperarea nu atât a relației dintre dramaturg și actrița Leny Caler, cât pe convingerea lui Sebastian că iubirea, erosul reprezintă cel mai important refugiu pentru omul copleșit de cotidian (alături, desigur, de alte forme de evaziune: în Bach, în toposuri idealizate precum Breaza, Balcic, în solarități reconfortante sau în nocturne coborâri în vis). Ca o paranteză, în titlu se folosește termenul „amor”; opțiunea îmi apare ca discutabilă din cauza notelor peiorative ale „amorului”, mai degrabă specifice lumilor lui Caragiale decât celor ale lui Sebastian.
Regia localizează precis acțiunile, neasumându-și hazardul unor actualizări inutile. E suficient să vezi pantalonii cu talie înaltă și pulovărul pe gât al lui Ștefan (personajul din Jocul) sau aparatul de radio și străvechiul telefon, recuzită în secvențele de teatru în teatru, pentru ca vibe-ul interbelic să se instaleze necondiționat în sală. Totuși, Mâzgăreanu nu abuzează de aceste culori temporale, lăsând cumva deschisă posibilitatea unor inițiative personale ale spectatorilor de a lega temporalitățile: ar mai fi astăzi posibil Sebastian (ca tipologie umană, ca tipologie auctorială)? Ce simt cu adevărat unii spectatori când aud, spre final, discursul extremist al lui Codreanu, atât de convingător susținut de Mircea Postelnicu (riscantă, dar interesantă opțiune, oarecum á la Rodrigues, în Catarina…, mai ales după întâmplările politice din România ultimului an!)? Cât de mult ne mai bruschează, în mod real, revederea acelor scene de totală rătăcire morală a unor figuri esențiale din cultura noastră precum Mircea Eliade, Camil Petrescu și alții? La răstimpuri, Sebastian ne privește din scenă, părând că ni se adresează: nu acuzator, nu chestionându-ne despre ce am devenit, ci confesiv, mărturisindu-ne ce simte, vorbindu-ne despre îndoielile care îl traversează sau despre inadecvările existențiale pe care le resimte.
Poate cea mai importantă decizie regizorală rămâne cea a multiplicării personajului principal. Toți cei cinci actori din distribuție (Macrina Bârlădeanu, Emanuel Becheru, Paul Ovidiu Cosovanu, Florin Hrițcu și Mircea Postelnicu) sunt Sebastian; în câteva secvențe privilegiate, efectul de multiplicare devine atât de puternic încât e contaminant: toți suntem Sebastian, formă de solidaritate, dar și de proiecție reală a spectatorului în sensibilitatea atât de specială a personajului. Un alt efect major ține de constanta impresie de interioritate pe care spectacolul o transportă, amplificată de organizarea propriu-zisă a spațiului – scenografia Alexandrei Boerescu. Nu în puține rânduri, ne aflăm, aproape la propriu, în mintea spațializată a lui Sebastian în care personaje-gânduri, personaje-idee comunică, se ceartă, se îmbrățișează, decid, amână, au îndoieli etc. Dincolo de o anumită monotonie vizuală pe care, spre final, o resimțim, decorul, un fel de colivie-cutie de lemn, intensifică impresia de imersiune în interiorul conștiinței pulsatile a unui om foarte singur care se retrage în dialogul cu sine. Din acești Sebastieni se decupează și alte personaje: Ștefan și Corina din Jocul de-a vacanța, Leny Caler, Marieta Sadova, Corneliu Zelea Codreanu, Camil Petrescu, studenții ce vânează evrei etc. Distribuția se destramă și se recompune prompt, cu sens și păstrând clare contururile fiecărui personaj în parte.
De dragul conciziei, apar însă și unele disfuncționalități. Mai ales în prima parte a spectacolului, unele ritmuri sunt prea alerte, dând senzația unei nejustificate stări de grabă. Pasajele din piesă jucate de Macrina Bârlădeanu (Corina) de fiecare dată cu alt Valeriu ne pun mereu în situația de a lua, ca spectatori, de la zero relația dintre cei doi, ceea ce fracturează oarecum receptarea. Nu îmi este clar cum ar trebui să mă raportez la acele scene: ca faze din repetițiile la Jocul, deci asumat imperfecte, sau ca la demonstrații practice de construcție a relației erotice dintre personaje. Singura astfel de scenă care mi s-a părut cu adevărat împlinită a fost cea în care Valeriu era jucat de Florin Hrițcu. Foarte interesantă propunerea de Leny pe care o face Macrina Bârlădeanu, o Leny sensibilă, pură, degrevată de note vulgare, un fel de alter ego feminin al lui Sebastian însuși. Topirile în Corina și, apoi, revenirile la Leny sunt atent conduse contribuind semnificativ la complexul joc de-a ficțiunea și istoria reală pe care îl organizează regia.
Soare, amor și întuneric, dincolo de Sebastian și de reliefurile îndepărtate ale interbelicului, are încă o calitate esențială: ne propune subtil să reflectăm asupra propriilor noastre modalități de evaziune. În ce ne refugiem atunci când refugiul rămâne singura soluție de salvare personală? Care ne sunt plasele ascunse de siguranță? Mai constituie iubirea, visul, muzica, teatrul astfel de opțiuni? Sau ne-am inventat, între timp, altele despărțindu-ne definitiv de un trecut pe care îl înțelegem doar formal, superficial?!
Teatrul Tineretului Piatra Neamț – Soare, amor și întuneric, scenariu original de Ionuț Sociu și Alexandru Mâzgăreanu după Jurnal 1935-1944 de Mihail Sebastian, cu scene din Jocul de-a vacanța de același autor. Regia, ilustrația muzicală, lighting design: Alexandru Mâzgăreanu. Scenografia: Alexandra Boerescu. Cu: Macrina Bârlădeanu, Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Florin Hrițcu, Mircea Postelnicu. Data vizionării: 10 ianuarie 2026
