Antonia Mihăilescu
Se întâmplă ca deseori moartea să vină peste noi în diferite forme și în mod neașteptat. Încă de la început fiecare se întreabă cum va muri, în ce fel și în ce circumstanțe. Moartea poate veni ca un blestem sau ca o binecuvântare, scăpându-ne din calvarul la care suntem supuși. Dar întrebarea vine: ne dorim oare cu adevărat să murim?
Spectacolul ,,Întoarcerea acasă” reflectă diferitele forme ale morții, lăsând spectatorul să aleagă care este cea mai lesne variantă. Și ca atare, care este cea mai demnă, cea care merită să fie pusă în față. Acesta debutează cu o serie de mișcări sistematice, asemenea gândacului lui Kafka închis în propria cameră, în propria minte. Publicul reacționează prin tăcerea atentă, rar întâlnită în teatrele românești, unde niciun telefon mobil nu luminează.
Fiecare respirație este urmată de un gong, așa cum fiecare lopată de pietriș încearcă să pună sub tăcere poveștile personajelor care au murit pentru patrie. Moartea este din ce în ce mai aproape, acaparând sala dispre scenă spre public, atingând sufletul fiecărui spectator în parte. Iar acest procedeu ființează prin mișcările exacte și bine coregrafiate ale actorilor, acompaniate de sunetul lopeților de pietriș care umple scena.
Este de apreciat poezia născută din doinele Cristinei Florea, doine cântate de sub pietriș. Așadar, dorința de viață încă supraviețuiește și după moarte. Astfel putem observa cum doina cântată live are capacitatea de a atinge o coardă sensibilă a sufeltului uman, coardă de neatins de un cântec înregistrat. Tradiția este cea care înmoaie chiar și pentru câteva secunde sufletul spectatorului, revenind la rădăcini. Avem aici un procedeu demn de reținut, căci rareori se întâmplă să impresionezi o sală întreagă până la lacrimi. Așa cum și momentul actriței Delu Lucaci, un genial moment regizoral, în care își cere drepturile prin limbajul semnelor, deoarcere cei gazați nu pot vorbi pentru că au gura mutilată. Limbajul semnelor este un alt procedeu de reținut căci astfel face accesibil spectacolul către mai mute categorii de spectatori, neexitând bariere. Putem observa cum regizorul Botond Nagy a construit un spectacol care să includă ,,lumea” exact așa cum ea e, cu noi, oamenii fără nicio diferență între noi, în ea.
Tenisiunea din sala crește odată cu tensiunea spectacolului, fiecare cuvânt răsună de câteva ori, ajungând în sufletul spectatorilor, iar lumina albastră, rece, îngheață fără doar și poate inimile. Luminile sunt cele care nasc atmosfera spectacolului, cele care dau fiori specatorului și din primul, și din ultimul rând, incluzându-ne pe toți în aceeași lume. Folosirea luminii albastre amplifică senzația de frică, de răceală interioară, de suspans, de tensiune. Atunci când luminile sunt reci pe scenă, știm că ceva ,,rău” sau un eveniment plin de tensiune se va întâmpla. Așa cum atunci când sunt lumini calde pe scenă, știm că atmosfera este liniștită, relaxantă. Ochiul nostru este cel care recunoaște culorile și transmite mesaje către creier, spunându-i acestuia ce să simtă în acel moment. Astfel, ne putem juca cu luminile, iar simultan ne jucăm cu creierul. Moartea se simte din ce în ce mai aproape, își face simțită prezența pe scaunul liber de lângă. Pe acest fundal apare monologul Clarei Popadiuc, monologul puternic și rostit din toată inima, pe fundalul unor mișcări extrase din sfera supraviețuirii. Rostirea cuvintelor din inimă, simțindu-se în sală că actorul e prezent atât psihic, cât și fizic, că în fața noastră nu avem un actor, ci mai degrabă un personaj, reflectă un grad de actorie înalt și multă muncă în spate. Combinarea mișcărilor și a cuvintelor nasc un tablou bine definit care va rămâne mult timp în mintea spectatorului, atât la nivel vizual, cât și la nivel sentimental. Acesta este, din nou, un lat procedeu demn de ținut minte.
Atmosfera devine mai detașată în momentele de rap susținute de Horia Butnaru, Răzvan Bănuț și Bogdan Amurărăției, animând sala pentru câteva minute. Rap-ul în teatru poate juca un rol bun atunci când este folosit în momentele bune și cantitățile potrivite. Cum am spus mai sus, aceasta animă sala, trezește zâmbete pe toate fețele, iar cei mai tineri sunt chiar fericiți că au venit la teatru și au văzut asta. Putem folosi rap-ul ca o apropiere de public, dar și ca, neuitând ce este el de fapt, la bază, o armă împotriva societății, un mod prin care ne putem exprima nemulțumiriile față de lume. Astfel, putem încuraja publicul să-și spună și el nemulțumirle, să se descarce și, până la urmă, să se simtă înțeleși.
Textul lui Matei Vișniec este tăios în momentele tensionate și face spectatorii să râdă atunci când trebuie, relaxând astfel sala. Un astfel de moment este atunci când Diana Lazăr, împreună cu Răzvan Bănuț și Cristina Florea încearcă să-i convingă pe generalul Cătălin Ștefan Mândru și groparul Alexandru Marin că ei sunt cei care merită un loc în față. Aici avem de a face cu un procedeu asemenător alegoriei moarte-viață. Când moartea acaparează totul, haideți să mai râdem puțin. Într-o atmosferă atât de sumbră, râsul își face loc cu ușurință printre cadavre, punându-și pe cap un baticuț și ochelari de soare și trezind râsete în sala aproape în lacrimi. Iată cum se animă un public, cum se pot schimba stările la 180 de grade în doar câteva minute cu ajutorul unor cuvinte, intonației și stării potritivite și accesorilor.
Monologurile curg lin și firesc, asemena unor săgeți care-și știu bine ținta. Țin moartea aproape și departe simultan, asemena unei frânghii atârnate de marginea prăpastiei, neștiind niciodată când se va rupe.
Scenografia minimalistă reflectă un spațiu vidat, asemnea unui cavou. Nici nu ar fi fost nevoie de mai mult, căci spectacolul în sine umple tot spațiul prin puterea cuvântului și mișcărilor pe care o transmite în întreaga sală. Astfel putem observa că nu avem nevoie de tone de decor pentru a construi un spectacol bun de teatru, ci mai degrabă de un text bun, de elementele de decor care să fie puține, dar să spună multe (coroane de flori, pietriș) și actori talentați care să întruchipeze persoanejele care, împreună, să nască povestea. Senzația de vid dată de neaglomerarea spațiului întărește atmosfera de cavou și astfel putem vedea cum întreaga scenă este înghițită de un cavou imens. Spațiul este aranjat pe orizontală, invitând publicul la o atmosferă cât mai familiară, ușor de recunoscut, făcându-l să se simtă cât mai acasă într-u moarte.
Așadar, spectacolul ,,Întoarcerea acasă” este un speactacol puternic, un spectacol tare care dă de gândit și care face spectatorul, atunci când părăsește sala, să se bucure de fiecare moment pe care-l trăiește în libertatea vieții.
ÎNTOARCEREA ACASĂ de Matei Vișniec. Un spectacol de BOTOND NAGY Scenografia: ANDREEA SĂNDULESCU. Muzica Originală & Sound Design: CLAUDIU URSE. Dramaturgia: ÁGNES KALI. Light & Video Design: CRISTIAN NICULESCU. Coregrafia: GEORGE POP. Asistent Scenografie: IOANA UNGUREANU
