despre arătăniile circului popolar romînez, ediția erectorală 2024
Demult, mai dă dămult, sub genericul ,, Tanța și Costel ,, , în ,, Epoca de Aur ,, a comunismului multi-lateral suptdezvoltat, Octavian Cotescu și Coca Andronescu făceau din textele lui Ion Băieșu, la televizor, niște mici bejuterii molierești, adică niște tablouri vivante din care oamenii cu oarece glagorie puteau și pot avea o imagine nostimă, fie și fragmentară, a jurdăneilor din provincia prăfuită ce alcătuia gubernia popular-socialistă numită Rumînia. Asta se întîmpla înainte ca-costelul Nicolae Ceaușescu și tanța lui, zisă Elena, să se suie în copacul statului și să se ușureze – toxic, patologic și sufocant – în viețile milioanelor de rumîni.
Azi, la cîteva decenii după Tanța și Costel & Nea Nicu și Elena, gubernia capitalistă Rumînia are parte de o versiune grotescă și amestecată a celor două variante, artistică și politico-dictatorială – un carcalete de mahala mesianoid-dorsală, o combinație de bulbuci, franjuri și intestin gros : duetul politico-conjugal dintre duamna hipopodramă Șoșo’ și duomnul hipo-motan Silvi’, adică trapeziștii de circ salvaționist care fac, de cîteva zile, agenda discuțiilor civice, patriotice și întrelectuale din conclavurile profundeze ale Rumîniei.
Cu toată oroarea vizavi de vremurile cuplului Nea Nicu-savanta Leana, simptomele din sosul tandemului Șoșo-Silvi ne arată, dacă nu vrem să ne amăgim prostește, un diagnostic atroce, în cel mai bun caz trist, dar mai degrabă tragic și dezarmant : tribul romînez n-a progresat mai deloc, în cei peste 30 de ani de presupusă democrație. Ba chiar dimpotrivă. Iar faptul că întreaga lume a luat-o la vale, spre rîpi neo-sălbatice, nu e deloc un motiv de consolare.
Desigur, stoicismul implicit din curba perpetuă a lui Gauss și biblicul ,, Nimic nou sub soare ,, pot fi o consolare și o soluție pentru a evita senzația de disconfort stomacal, soluție valabilă și pentru a suporta tîrla tungusă condusă de noul pseudo-brătian cernobîlic Ciucă, ori alte asemenea haite, turme și ciurde politice, civice sau coolturalnice. Doar că tomograful nu vindecă. Ne arată doar unde sîntem. Și cum.
Nici domnul Caragiale nu ne vindecă. Ne ajută doar să suportăm mai ușor realitatea înconjurătoare, atunci cînd nu putem fugi, ca el, în vreo Germanie parțial salvatoare. Fiindcă, precum spune vorba veche, purtăm toate ale noastre cu noi. Inclusiv zgîrieturile, rănile și contuziile junglei, soft sau hard, în care am trăit. Sau trăim.
Vroiam ca acest text să fie un pamflet cumva amuzant. Dar a ieșit ca o tomografie mohorîtă. Așa că, în amintirea și onoarea domnului Caragiale, și ca să nu ne lăsăm cu totul acoperiți de mîlul strămoșez, o să închei în maniera grecoteiului incredibil, care ne-a tomografiat în avans, cît o mie de aparate de o sută de tesle ( bibliografie : http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/mamastefan.php ) :
Muma pădurii lui Scîrban cel Moale
1.
Pe o slană mare, într-un vechi rastel,
Unde scurge bale duamna dă oțel,
Zbiară și asudă morsa patrioată,
Ca o megafoană, jilăvită toată.
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu sosul și n-a mai venit.
Ochii săi suinici ard în tarantele,
Cum lucesc pe umeri două sau trei stele,
Buclele de haur se înfoaie dur,
Dujmanii, cu toții, cad brusc în contur.
Însă țeara-mamă lîngă ea veghează,
Păzind-o de icter, gripă și gălbează.
2.
Orologiul sună ca ventuza-n spate.
La Șoșo în poartă oare cine bate ?
– Eu sînt, dragă Șoșo, Silviul tău iubit,
Eu, și de la Secu mă întorc rănit.
– Ce spui tu, nașpete ? Silvi e departe,
El, cu polonicul, sos turbat împarte.
Du-te, fugi d-aicea, ejti un derbedeu,
De ejti tu acela, nu-ți sînt Șoșo eu.
Ș.a.m.d.
În rest e bine, s-au făcut salvatorii patriei cît popușoii din povestea lui Creangă. Și deja ne intră în locul din poveste.
Lucian Postu
