Călin Ciobotari
Trebuie să recunosc, am condus mai prudent decât de obicei pe drumul de întoarcere la Iași, dinspre Târgu Mureș, după ce am vizionat Oameni și zei, spectacolul lui Andrei Măjeri făcut cu trupa maghiară. Cu atât mai mult cu cât în teribilul accident ce îi oferă regizorului pretextul unui puternic discurs despre moarte, s-au stins și colegi aflați în „microbuzul cu critici”… morți.
Trecând peste această introducere destul de atipică, aș remarca o situație destul de particulară ce îl privește pe regizorul în discuție: e impredictibil, stilistic și tematic, părând că încearcă mereu noi și noi estetici, noi și noi filtre de raportare la arta teatrului. Dacă m-aș fi trezit în sala Naționalului mureșan fără să știu la ce spectacol mă aflu, mi-ar fi fost dificil să-l indic cu siguranță pe Măjeri ca autor, asta deși amprenta sensibilității sale atât de speciale transpare la răstimpuri, fie din regia propriu-zisă, fie din dramaturgia pe care o semnează.
În Oameni și zei, moartea devine temă și personaj liant a 15 micro-narațiuni rostite dintr-un dincolo de viață. Spectacolul se deschide, oarecum înșelător, cu Alba ca Zăpada, falsă iluzie a poveștilor cu happy end marcat de prințul disponibil ce rezolvă o pană de roată și un suflet însetat de dragoste. Cortina se ridică apoi și ne pomenim într-un topos pe cât de, din păcate, recognoscibil – scena unui accident implicând mai multe mașini, pe atât de straniu: e un spațiu de limită, proiectat în imediata apropiere a vieții, undeva în ambiguitățile vâscoase dintre a fi și a nu fi. E o alter-ontologie în care ecouri ale omenescului încă palpită, ca un fel de privire peste umăr a celor ce au trecut dincolo, dar încă rămân pentru un timp agățați de ceea ce au fost. Diversitatea personajelor este copleșitoare: mireasă cu pistol și soț penal, motocicliști, parfumierul care miroase nemurirea, politicianul corupt și fanfaron, actrița Erzsébet Fülöp, femeia matură cu amant ospătar tânăr, livratorul din Goldeni, șoferul străin, cea mai frumoasă defunctă a baroului din Cluj, heterosexualul instructor auto îndrăgostit de un transsexual și mulți, mulți alții. Dramaturgul Măjeri ni-i arată așa cum sunt, fără a-i judeca, așezându-i în fața morții ca în fața unei oglinzi menite a le smulge câteva ultime reflecții despre cum au trăit sau cum ar fi putut trăi, reziduuri ale umanului surprinse cu o secundă înainte de dispariția definitivă. Etica devine irelevantă în acest coridor de tranzit, în ciuda regretelor-ecou ce însoțesc uneori confesiunile sau relatările.
Tonul general al scriiturii, subliniat de regie, este dat de ironia pe care Andrei Măjeri o stăpânește cu rafinament, dar pe care o deghizează frecvent în alte formule: cinism, realism morbid, neo-existențialism cu hașurări absurde, reflecții filosofice duse într-un derizoriu controlat (Nietzsche), dar și, în câteva rânduri, tragic pur. În esență, avem, într-adevăr, de a face cu o comedie neagră, însă dublată mereu de deschideri către registre grave. Rezultă o receptare cu reliefuri de stări mereu schimbătoare și o contaminare – ce durează ore bune după terminarea spectacolului – cu acel aer indecis de eternitate fotogramată.
Neobișnuitul topos propus de dramaturgie presupune o disoluție a reperelor spațio-temporale. Regia relativizează timpul, nu în mod direct, ci mai degrabă aluziv cu felurite referințe textuale ce ne plimbă ba prin vechiul URSS, ba prin anii 90, ba printr-un prezent în care se fac live-uri de dincolo de moarte. La rândul său, spațiul iese din convenția inițială a Secuimii, internaționalizându-se și dând poveștilor o coloratură general umană: de la spațiul sovietic la Cluj, din telenovelele spaniole la aurul portughez de 19 carate, de la țiganii vietnamezi la livratorul din Goldeni cu bicicleta sa, răposat fulger al Ținutului Mureșului. Excelent susținută de universul sonor creat de Adrian Piciorea, „eternitatea familiară” e punctată pe de o parte de sunete neobișnuite, pe de altă parte de song-uri cunoscute pe care le interpretează live performerii. Cromatica scenei, reglajul inteligent al luminilor, poeticitatea unor rezolvări video ale lui Andrei Cozlac (tremurul florii soarelui cu fundal de autostradă, pescărușii vii și morți ce multiplică ironic și tandru, la infinit, pescărușul cehovian în răvășitorul moment scenic al lui Erzsébet Fülöp, crinul zoom-at din final etc.) dau și mai multă consistență unei atmosfere dorit …inconsistente, aptă să mixeze un sentiment acut al vieții și unul, la fel de acut, al morții.
În privința scenografiei, tind să cred că e una din cele mai pragmatice dintre cele pe care le-am văzut în ultimii ani. Pe scena rotativă, Andrei Balcau fixează câteva carcase de automobil, ilustrând un crash general, dauna totală și inevitabila apariție a morții. În mijlocul dezastrului, o altă mașină, în plan vertical. Cu portierele din față deschise, ia uneori forma unei rachete pregătită să decoleze spre veșnicie, alteori forma unei cruci pe care niciun Mântuitor nu mai e dispus să se așeze spre a ne salva. Timp de aproape trei ore, decorul nu încetează să ne surprindă: din măruntaiele lui, ca din niște vizuini de metal, ies, rând pe rând, foști oameni, la rândul lor surprinși de ceea ce tocmai li s-a întâmplat. Scena se rotește lent, lăsându-ne să descoperim noi și noi detalii, precum acel număr de înmatriculare în care e încorporat cuvântul „god”, sau precum patul păcatului dintr-una din scenele finale. O foarte intensă poezie vizuală se naște din intersecția aceasta de oameni și fiare lipsite de viață. Spre final, constructul scenografic, susținut de dramaturgie, ni se livrează ca anunț al unor apocalipse interioare și exterioare, rest de lume contemporană ce fumegă în solitudine. Absența lui Dumnezeu, constatată în ultima scenă, amplifică singurătatea. Într-o superbă coralitate finală, moartea își dirijează orchestra. Nu a mai rămas nimic aici…
Efectul de giratoriu devine pregnant. Sentimentul acesta omenesc al ființei blocată în giratoriu vorbește discret despre exasperantele eterne reîntoarceri, despre rutina unor existențe, despre cercurile vicioase prin care ni se plimbă destinele. Oameni ce s-au crezut zei în mitologii personale iluzoriu fabricate sunt dublați de zeii absenți. Alba ca Zăpada și poveștile ei eșuează în Sartre și Camus aduși la zi…
Servită excelent de dramaturgie, cu partituri ofertante ce dau posibilitatea evoluției în rol pe spații mici, actoria trupei maghiare de la Târgu Mureș este și de data aceasta exemplară. Pe parcursul a câteva minute, se nasc personaje puternice, contururi clare, relații intense. Absența personajului principal explicit duce, paradoxal, nu la o disoluție în secundariat, ci la situația în care toți actorii joacă în personaj principal. De notat și contribuția scenică a grupului de studenți invitați în proiect, infuzie de tinerețe într-o trupă care, să admitem, nu excelează la capitolul vârstă tânără. Cele câteva scene de grup, mișcate de coregrafia Andreei Gavriliu, sau, din contra, static eternizate în imagini greu de uitat, sunt spectacole în sine.
Mi-a rămas totuși gândul la microbuzul cu critici morți… Andrei Măjeri va trebui să dea socoteală pentru modul în care aduce astfel de atingeri zeilor teatrului românesc. La rândul meu, sunt dator să îmi fac mea culpa: am râs suspect de copios. Sau poate ușurat pentru că, tura aceasta, „obraznicul” regizor m-a lăsat să-mi văd de ale mele, de acolo, dintr-un personaj pe care mi l-a numit Miklos… Stăm însă cu ochii pe el… Tot ce face e suspect …de bun.
Teatrul Național Târgu Mureș, Compania Tompa Miklos, Oameni si zei, un spectacol de Andrei Majeri. Scenograf: Andrei Balcau. Coregraf: Andreea Gavriliu. Consultant muzical: Katalin Incze G. Sound design: Adrian Piciorea. Ilustratie muzicala: Andrei Majeri. Video design: Andrei Cozlac. Light design: Samu Trucza. Asistent regizor, asistent dramaturgie: Mark Cristopher Demeter. Asistent scenograf: Kata Mihaly
Distributie:
Alba ca zapada – Kinga Benő
Szőke Gusztáv / Student: Balázs Varga
Mama soacra: Nóra Szabadi
Mireasa / Studenta: Szabó Fruzsina
Mirele / Sanyi: László Zsolt Bartha
Instructor: Botond Kovács
Marta: Dorottya Nagy
Magda: Orsolya Moldován
Hassan: Miklós Levente Ördög
András: Barna Bokor
Bandi: Norbert Kovács stud.
Politician: Gábor Viola
Lena: Ildikó P. Béres
Hajnal: Hajnal Somody
Viki: Viktória Renczés
Kata: Bea Fülöp
Berci: Gábor Tollas
Critic / Studenta / Moartea: Ágnes Szakács stud.
Actrita: Erzsébet B. Fülöp
Cantareata / Studenta: Boróka Vanderlik stud.
Ea: Andrea Varga
Moartea / El / Student: Ferenc Tompa stud.
Studenta/Moartea: Lenke Hăineală-Szebeni stud.
Tiktokerita 2 / Studenta: Júlia Gagyi stud.
Femeia fara picioare: Ramóna Gecse
Bărbatul fara maini: Ernő Galló
Balint / Student: László Rózsa
Spectacol vizionat în data de 27 martie 2026
