Călin Ciobotari
Bulversant și necesar Aerul Letei Popescu de la Teatrul Metropolis. Duios și incomod, brutal și, totuși, atât de tandru… Complicat și, în același timp, aflat în sfera aceea greu de atins a simplităților rafinate. Feminin și feminist, documentar și artistic, ludic și tragic, fierbinte și glacial prin sublinierea unor diagnostice de care a suferit și încă mai suferă lumea în care trăim.
Spectacolul începe ca într-un joc de copii. Figurine ilustrative ne indică personaje, frânturi de istorie, micro-acțiuni. Scena e separată în două planuri distincte ce comunică între ele printr-un mediu aproape underground. A trece dintr-un plan în altul presupune a te târî (pozițiile corpurilor feminine sunt sugestive în montarea Letei; ele fac parte dintr-o foarte atent studiată coregrafiere a umilințelor corporale). Planul de fundal pare când un laborator misterios, când un spațiu în care se fabrică magia, când un meta-spațiu al prezentului în caredocumentăm trecutul, când o altă încăpere a sanatoriului de boli psihice destinat „tratării” așa numitelor „feminitățideviante”. Printr-un perete transparent observăm câte ceva dince se întâmplă acolo, participând astfel în mod conștient la construirea spectacolului de teatru la care asistăm. În prim plan, personajele principale evoluează pe un teritoriu scenic bine delimitat, o platformă îngustă ce le diminuează posibilitățile de mișcare și induce un foarte apăsător sentiment de obturare, de limitare. Intervențiile coregrafice ale lui Mihai Mihalcea se adaptează precis și sensibil decorurilor lui Bogdan Spătaru. Într-o astfel de geografie neobișnuită, adeseori livrată ca spațiu psihologic interior, le cunoaștem pePersephona (Nicoleta Hâncu) și Dora (Corina Moise),purtătoare de cuvânt ale ororilor prin care secolul XX a înțeles să adâncească o străveche paradigmă patriarhală și să sancționeze orice abatere de la venerabile, seculare normesubînțelese. Le secondează actrițele-documentariste Roxana Piticari și Liliana Oprea, cu multiple sarcini pe toată desfășurarea spectacolului.
Scena rotativă amplifică sensurile de adâncime ale organizării spațiului, furnizând noi și noi perspective de interpretare, de la simpla dinamică a trecerii timpului (marcat numeric și gonind mereu din anii 20 până în secolul XXI), la necesitatea conformării direcțiilor prestabilite, dar și la mersul împotriva curentelor oficiale, în atât de puternica secvență de la finalul spectacolului.
Tonul general al Aerului de la Metropolis mi se pare a fi tandrețea; nu în sine, ci orientată spre aflarea și rostirea adevărului. Un fel de tandrețe gnoseologică, metodologică, ceprovine în primul rând din delicatețea cu care regizoarea alege să vorbească despre un fond traumatic feminin, deopotrivă individual și generic, ba chiar trans-generațional. Indusul sentiment al culpei, pedeapsa, abuzul, suicidul, depresia, refugiul în imaginar, sexualitatea reprimată – toate acestea sunt tratate cu o admirabilă poezie a discreției. O construcție în cheie minoră, în care tragicul înflorește delicat printrereplici, tăceri, atingeri, resturi de vis. Complex, universul sonor (Andrei Raicu) alternează refrene obsesive și sonorități sumbre ce acompaniază din interior această istorie a limitării și a suferinței.
E un spectacol feminist, e un act artistic ce denunță, arată, acuză, însă tonalitățile pe care regia le propune fac ca efectul principal să nu fie prioritar revolta, ci empatia. E un efect atât de puternic, încât, indiferent ce nume și ce gen porți, timp de aproape două ore îți dorești să fii femeie, experimentezi trauma, te surprinzi instalat adânc în mentalul feminin, într-o simbolică reconversie de roluri și de perspective. Ori acesta mi se pare un nivel foarte înalt al feminismului, unul luminos, în care înțelegerea ia locul încrâncenării, în care poeticitatea subversivă ia locul statementului strigat și în care adevărul devine indubitabil un substantiv de gen …feminin.
De altfel, spectacolul nu e lipsit de tonalități optimiste, fie în acele secvențe în care se vorbește, cu nume și prenume, despre femei ce au modificat istoria secolului XX, fie prin exemplaritatea solidarității, sororalitatii și iubirii feminine, fie prin recunoașterea (precaută!) a unor victorii pe care mișcările feministe le-au repurtat. Precaută pentru că, în egală măsură, Leta Popescu vorbește răspicat și despre contemporane reveniri la vechile reflexe (legislația anti-avort din Polonia, adeziunea președintelui SUA la ipocrite marșuri ale vieții și așa mai departe). Frecvent, România e reprezentată în spectacolul-studiu, fie prin nume sonore ale unor femei ce au contrazis „regulile”, fie prin investigarea asupra opresiunii așa cum s-a manifestat ea în țara femeilor zidite de vii în funcție de ce li se arată în vis bărbaților lor și a oilor-miorițe ce se substituie femininului.
Corina Moise și Nicoleta Hâncu sunt admirabile mai ales prin modul în care, dincolo de personajele pe care le interpretează, reușesc să producă acel efect de generalitate al miilor de Dore și Persephone. Susțin perfect ideile regizorale și construiesc sub ochii noștri o gamă copleșitoare de emoții. O fac jucându-se, dar și implicate total într-o poveste în care nu au doar responsabilitatea rolului, ci și a reprezentării. Rând pe rând, din jocul lor se decupează solidaritatea, prietenia, grija, încrederea, iubirea. Concentrat, esențializat, jocul acesta e traversat de tensiune și asumare, de echilibru și răbufnire, de șoaptă și strigăt, de putere a îndurării și de revoltă. Îngenuncheate, spălând podeaua (recurentă metaforă vizuală a eternei femei pusă la treabă), ieșind uneori din convenție pentru a păși pe rotativa istoriei, experimentând dansul, atingerea (ce forță are o simplă atingere fizică în astfel de contexte!), observându-se, oglindindu-se una în cealaltă, contopindu-se și, totodată, punctând diversitatea (o adevăratălecție de construcție a relației scenice în arta actorului!), Corina și Nicoleta ne spun mai mult decât o poveste într-o seară, la teatru; ne conferă un dureros, brut, sentiment de realitate, ne fac familiară senzația de sufocare, de lipsă de sens și de aer.
După jumătate de secol de detenție „medicală”, personajele trebuie să decidă dacă vor ieși sau nu, dacă libertatea a mai rămas suficient de tentantă pentru a fi experimentată. Iar răspunsul lor marchează opțiunea definitivă pentru schimbareîn această dureroasă istorie a celui de „al doilea sex”…
Teatrul Metropolis București – Aer, după Charlotte Jones, cu texte documentare de Roxana Piticari și Liliana Oprea. Traducere: Corina Moise. Regie: Leta Popescu. Scenografie: Răzvan Spătaru. Coregrafie: Mihai Mihalcea. Lighting design: Vlad Lăzărescu. Sound design: Andrei Raicu. Colaj video: Ioana Caraulă (Alask). Cu: Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Roxana Piticari, Liliana Oprea. Spectacol vizionat în data de 18 octombrie 2025, în cadrul Festivalului Național de Teatru.
