Dan LUNGU
În 2008 apărea la editura Polirom Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, un volum colectiv coordonat împreună cu Radu Pavel Gheo. Miza lui era, printre altele, democratizarea memoriei privind trecutul recent și introducerea programatică a dimensiunii de gen în reconstituirea istoriei la firul ierbii, pornind de la experiențe personale. Deși lucrurile s-au schimbat în bine de atunci în această direcție, provocarea rămâne încă actuală.
Așa se face că, iată, la mai bine de cincisprezece ani de la acel proiect editorial, în complicitate intelectuală cu Alexandru Corduneanu, reluăm provocarea, de data aceasta încercând să cartografiem prin lentila de gen trecutul Moldovei sovietizate. Este un demers complementar cu cel de acum mai mulți ani, care permite comparații interesante, dar are și ceva specific, dat fiind rolul de control social al elitelor rusești și instrumentalizarea limbii ruse pentru exercitarea puterii la diferite niveluri și construcția identității individuale și sociale. Dominația etnică și lingvistică, dincolo de cea ideologică și politică, nu avea cum rămâne fără consecințe în construcția feminității.
În ultimii ani mărturiile despre dictatură și realismul socialist au crescut, din fericire, în progresie geometrică. Cu toate acestea, mereu aflăm ceva nou, mereu putem fi luați prin surprindere. Amintirile, rememorările, explorările – cum vrem să le spunem – au trecut încet-încet dinspre ororile din spațiul carceral către reconstituirea cenușiului vieții cotidiene, dinspre istoria elitelor către istoria oamenilor comuni, dinspre viața politică spre cea domestică sau de la focalizarea vieții adulților către cea a adolescenților ori a copiilor.
Totuși memoria noastră a rămas încă prea puțin sensibilă la experiența de gen. Desigur, s-a vorbit în linii mari despre situația femeii în dictatură, iar consecințele traumatizante ale avortului controlat de stat au făcut obiectul unor investigații serioase. Dar noi credem că experiența feminină într-un regim totalitar a însemnat mai mult decât atât. Provocarea noastră e aceea de a reconstitui complexitatea și profunzimea unei asemenea experiențe, fie măcar și pentru că astfel putem înțelege mai bine lumea în care unii dintre noi au trăit, pentru că radiografierea dictaturii de pe ambele maluri ale Prutului ar fi incompletă în absența unei asemenea perspective.
Se știe că una și aceeași realitate o experimentăm, ca indivizi sau ca grupuri, în maniere diferite. Comunismul nu a fost trăit și perceput la fel de toată lumea; el a fost diferit pentru securiști și victime, pentru intelectuali și muncitori, pentru membri de partid și nemembri, pentru medici, ingineri, arhitecți, jurnaliști, economiști sau oameni de cultură, pentru adulți și copii, pentru femei și bărbați etc.
Cu certitudine, există experiențe care nu au fost accesibile decât femeilor. Cartea care se construiește vrea să le pună în comun, pentru a le da volum, consistență și vizibilitate. Presupoziția noastră este aceea că, de la micile evenimente ale vieții cotidiene și până la întâmplări deosebite, de la relația de cuplu și până la raporturile de putere, femeile au o manieră diferită de a se investi în viața socială. Ele posedă o experiență particulară în ceea ce privește raporturile cu copiii sau cu părinții, relațiile de vecinătate sau de prietenie, școala, studenția, educația sexuală, raportarea la haine și la modă (într-o lume a uniformelor de tot felul!), la bucătărie și la hrană, consumul cultural, avatarurile penuriei alimentare, proiectele de viitor etc.
Mulțumesc revistei „Dacia literară” care, iată, găzduiește primele texte din acest nou volum colectiv privind Experiența feminină în Moldova sovietică. Publicare primelor texte se constituie și într-o invitație către toate femeile care au o experiență pe acest subiect să se exprime în scris, îmbogățind astfel spectrul problematicii, situațiilor, întâmplărilor, emoțiilor și sentimentelor din acea epocă.
Diana Vrabie
Hiperbola impusă sau despre parcursul unei inițieri
Imperfecțiunile mitului „paradisului socialist” au început să fie sesizate de mine destul de timpuriu și destul de dureros, iar crisparea venea și din neputința de a putea pune întrebări incomode și, respectiv, de a putea obține răspunsuri lămuritoare la ceea ce resimțeam cu toți porii. Retrospectiva acelor vremuri, în care fantezia colectivă despre o lume perfectă pusese stăpânire până și peste unele minți lucide, te contrariază și azi, dacă te gândești că până și percepția candidă a unui copil putea răsturna reflexiile unui mit inflaționist. Iar în capul meu de copilă se prăbușeau, rând pe rând, idealurile de solidaritate internațională (atunci când la școală, de pildă, erai forțat să cunoști limba rusă mai bine decât pe cea maternă pentru a nu fi considerat un provincial), de egalitate socială (când am început să sesizez că în țara mea nu reprezint decât „poporul frate”, în raport, cu „marele popor elitist”), de progres științific și tehnologic (atunci când am avut șansa să comunic cu niște elevi americani, veniți în tabăra de la Vadul lui Vodă și care nu arătau deloc ca acei copii ce ne erau prezentați la orele de informare politică, culcați pe străzi și cu burțile umflate de foame, fără șansă la instruire și educație). La toate acestea se adăugau contradicțiile regimului sovietic care promova exaltant idealurile egalității de gen, dar care, în realitate, se adoptau extrem de inegal și contradictoriu.
„Ești fetiță”…
…a sunat descurajant pentru mine, când, mai întâi, o vânzătoare de jucării, văzându-mă că îmi aleg doar mașinuțe, tiruri, roți, lopeți, din raionul de jucării, într-o superbă zi de vară, când unchiul Petru, proaspăt venit din Germania de Est, unde își făcuse serviciul militar, mi-a oferit un răsfăț de neuitat, îndemnându-mă să-mi aleg jucăriile pe care mi le doream. Pe atunci nu-mi doream păpuși, tovarășii de joacă fiind, în mare parte, băieți, nu prea aș fi avut ce face cu ele, cu mașinile era însă altceva… Pentru a „salva” totuși onoarea familiei, am luat și o păpușă, de culoare, mică și turtită, menită să susțină „solidaritatea internațională” și să salveze „identitatea de gen”. Și ca să-i împac și pe ruși, i-am pus numele Lada, ca mașina vecinului. A adunat ani de zile praf pe dulapul de haine, de unde ne privea într-un singur ochi, iar eu de fiecare dată îmi promiteam că într-o zi mă voi juca și cu ea.
A doua oară, admonestarea „Ești fetiță”… a sunat pe terenul de sport al școlii, unde mă agățam de toate barele și paralele sportive, în pauzele între lecții, în competiție cu colegii de clasă. Diriginta m-a îndemnat să am activități mai „de fetiță”, mai cuminți, adică… Aveam să înțeleg mai târziu că așteptările față de noi, fetițele, așa cum erau promovate de idealurile URSS, erau să fim modeste, muncitoare, retrase, preferabil, timide, fără apucături băiețești sau epatări de personalitate.
A treia oară, reproșul „Ești fetiță” mi-a venit destul de aspru din partea șefului secției de traumatologie, unde eu cu mama devenisem pacienți frecvenți, așa cum, în competiție cu băieții vecinilor, eu îmi fracturam periodic când o mână, când un picior. În timp ce mi se aplica ghipsul pe care urma să-l suport o lună de vară, mi se sugerau apăsat activitățile rolului meu de gen. Cum interdicția din partea mamei de a ieși timp de o lună din curtea casei la joacă pe coclauri se alternase cu sugestiile medicului, ajunsesem să regret cu adevărat că sunt fetiță și să-l invidiez cu toată intensitatea pe vecinul meu, Costică.
În același timp, oripilanta baie publică …
Pe la 9 ani aveam să trăiesc o experiență care mi-a generat multiple filme coșmarești. Așa cum casele nu aveau întotdeauna și sistem de canalizare, respectiv, băi, m-a luat mama, într-o sâmbătă, la baia publică. N-am acceptat cu mare chef, dar după numeroasele argumente de igienă corporală, m-am resemnat. În vestiarul băii mi s-au blocat însă concomitent și picioarele, și mintea: femei goale de toate vârstele, constituțiile corporale, cu copii mai mari sau mai mici după ele, se îmbrăcau și se dezbrăcau fără nicio reținere, ca într-un film halucinant, încât mi s-a lăsat o ceață pe ochi, prin care răzbăteau abdomene goale ce purtau însemnele cezarienelor sovietice, sâni obosiți, pubisuri piloase etc. M-am ghemuit într-un ungher, ținându-mi cu ambele mâini fusta sub mine, de parcă întregul univers ar fi atentat la pudoarea mea. Era un gest de autoprotecție involuntar, împotriva unui mijloc de subminare a normelor tradiționale, legate de pudoare și feminitate, într-un regim care promova colectivismul și egalitatea între bărbați și femei, în care baia publică devenise simbol al eliminării diferențelor dintre sexe, dar și al unei anumite estompări a granițelor între individual și colectiv.
Mai târziu, o baie publică a fost înființată și în localitatea bunicilor, iar aceasta devenise locul esențial pentru igiena corporală, în contextul în care nici unele apartamente de tip kommunalka nu erau dotate cu băi. Amplasate în majoritatea orașelor și satelor, acestea erau accesibile tuturor categoriilor sociale, funcționând după un orar strict, cu zile sau ore separate pentru bărbați și femei și cu condiții de igienă precară. Simple, utilitare, standardizate, cu săli comune pentru spălat, băile publice reflectau ideologia sovietică de egalitate, diminuând individualismul și compromițând intimitatea. Am preferat să-mi fac igiena în casa bunicilor, într-o cadă generoasă, de aluminiu, pe timp de iarnă, în dosul sobei, iar vara, la un duș improvizat de bunic, în curte.
Cenușiul vieții cotidiene
Viața cotidiană a familiei urma tipicul oricărei familii din URSS, în contextul unei economii centralizate și al unui stat autoritar: maturii se zbăteau între muncă și casă, cozi la magazine, așa cum produsele de consum erau adesea greu de găsit, iar magazinele erau goale sau aveau stocuri limitate. Îmi amintesc situația umilitoare când am fost pusă să stau la coadă după zahăr, care era de negăsit, având în localitate ditamai fabrică de zahăr și când mi-a venit și mie rândul, se terminase stocul. Cu lacrimi de neputință am ajuns acasă cu o sacoșă, bătând goală în vânt. Altădată, auzind că au adus veselă și electrocasnice, mama l-a mandatat pe tata să stea la coadă. Săracul a ajuns spre seară cu o oliță pentru copii în mână, în situația când noi demult ieșisem din etapa oliței, scuzându-se: „Va fi pentru nepoți”. Chiar și produsele de bază, cum ar fi alimentele, îmbrăcămintea, încălțămintea și electrocasnicele, erau adesea insuficiente, iar cozile interminabile la magazine deveneau un adevărat calvar. Ambalaje urâcioase, de hârtie unsuroasă, în care se tăvălea untul, dropsurile, halvaua, se ițeau de după tejghele. Pâinea, în schimb, era ieftină și bună, albă și de secară. Până ajungeam acasă rodeam zelos colțurile, iar restul îl dădeam iepurilor. Copiii de la țară aveau mult mai multe sarcini decât urbanii, își ajutau părinții la muncile agricole, la îngrijirea animalelor și doar între aceste activități mai ieșeau la joacă. Noi eram foarte avantajați pentru că tata făcuse rost, când eram prin clasa a III-a, de un televizor color „Raduga”, care, adevărat, mai mult zăcea defect decât în funcțiune, dar și când îl prindeam în toane bune, rupeam târgul cu el.
Revenită de la muncă, mama se ocupa de majoritatea sarcinilor domestice, inclusiv de spălatul rufelor manual sau, mai târziu, cu o mașină rudimentară „Рига”, de curățenia și gestionarea aprovizionării. Mesele erau momente importante pentru familia noastră, dar erau adesea limitate de timpul pe care mama îl putea dedica gătitului: dimineața – terciuri și pâine cu unt sau dulceață, la prânz – ciorbe și un felul doi simplu. Sâmbăta mama ne răsfăța cu plăcinte sau colțunași.
Inițieri în ale modei mama le desprindea din revista „Femeia Moldovei”, un soi de jurnal politic-obștesc și artistic literar, care avea misiunea de a promova emanciparea femeii în stil bolșevic-comunist. La aceasta se adăugau revistele în limba rusă „Работница” („Muncitoarea”) și „Крестьянка” („Țăranca”), menite să „emancipeze” femeile din URSS. Sugestii de modă grosolană, cu un design ca din topor, puteai să găsești spre sfârșitul revistei, după numeroasele rețete de gătit, împletit și tricotat etc.
(continuarea în număul de primăvară al revistei „Dacia literară”)
