Parte dintr-o cercetare doctorală derulată de Erica Moldovan, interviul de față oferă noi ipostaze de raportare la personalitatea artistică atât de complexă a uneia dintre marile actrițe ale teatrului românesc contemporan, Maia Morgenstern.
„Teatrul începe de la suflu, de la corp, de la viață”
Erica Moldovan: Cum vă raportați astăzi la numele „Morgenstern” („Luceafărul de dimineață”)? Simțiți că v-a influențat destinul artistic sau percepția publicului?
Maia Morgenstern: Numele Morgenstern l-am moștenit, normal, de la părinții mei și a fost foarte complicat la început, cum e complicat și acum. Acum însă am dobândit umor, deși lumea pronunță cum pronunță, și așa a fost dintotdeauna – îmi amintesc că și în școala primară, chiar în adolescență, chiar la începuturile carierei profesionale. E adevărat, numele a fost greu de pronunțat. Și nu vă ascund faptul că la începutul carierei mi s-a recomandat ca pe genericul unui film să nu apară „Morgenstern”, ci să fie numele de căsătorie din acea vreme, pentru că Morgenstern nu suna „bine”. Dintr-un motiv sau altul, din vulnerabilitate, din teamă, din cruzime profesională, din dorința de a nu supăra pe nimeni, vă recunosc – și îmi e greu să recunosc – am acceptat. Și nici măcar nu eram „Maia Istodor”, eram „Maria Istodor”, practic o persoană care nu era eu. Acesta a fost un episod al existenței mele profesionale, de la începutul carierei mele. Atunci m-am lămurit și încă foarte repede. Din greșeli învățăm, iar asta a fost o greșeală. Mai târziu am învățat să îmi apăr imaginea, numele și interpretarea artistică. Dar pe atunci eram onorată să fiu în film alături de o distribuție excepțională. Dar apoi am înțeles: eu sunt Maia Morgenstern. Și dacă mă vor vrea și mă vor alege, eu am să rămân Maia Morgenstern. Un alt episod relevant – referitor la numele Morgenstern – este participarea mea în distribuția filmului The Passion of Christ. Au trecut 21 de ani de atunci, cu toate acestea, în interviuri, nu de puține ori m-au întrebat dacă am fost aleasă pentru numele meu „Morgenstern – Steaua/ Luceafărul de dimineață”. Am devenit din ce în ce mai sensibilă la această întrebare, iar răspunsul meu mereu a fost: „Sunt convinsă că am fost aleasă să interpretez rolul Fecioarei Maria pentru ceea ce aveam de oferit, de dăruit, pentru contribuția artistică, personală, în economia filmului”.
Povestea prenumelui „Ninel” (Lenin invers) e deja cunoscută. Cum a fost pentru dvs. să purtați acest prenume în copilărie și adolescență, într-o epocă atât de politizată?
Nu știam! Am să încep cu o întâmplare. În anul 1967, eu nu am luat examenul la Școala de Muzică, prima oară când am dat, când aveam 5 ani, pentru că nu știam că mă cheamă „Morgenstern”, nu știam că mă cheamă nici „Ninel”, eu știam că mă cheamă „Maia” și gata! Și m-au întrebat cum mă cheamă, iar eu le-am spus „Pe mine mă cheamă Maia”. Apoi mama a dat la școală telefon să se intereseze de rezultatul examenului meu și i s-a răspuns scurt: „Copilul nu s-a prezentat la examen! Nu a fost niciun copil cu numele «Morgenstern»”. Târziu am aflat că mă cheamă și „Ninel”, nu doar Emilia Maia, și am fost profund nemulțumită pentru că mi se pare un nume de băiat.
Ați simțit, de-a lungul carierei, o tensiune între identitatea evreiască și cea românească sau au coexistat natural?
Eu n-am simțit nicio tensiune. Pentru mine lucrurile sunt firești, obișnuite, coexistă. Mi se întâmplă rar ca cele două identități să fie puse, de către alții, în antiteză. Și atunci aleg să nu fac din asta o poveste și nu mă victimizez. Când se întâmplă, devin atât de năucă și nu înțeleg, și atunci prefer să nu dau importanță. Pentru mine contează doar cum văd eu această simbioză identitară.
Copilăria și contextul material
În ce fel ați resimțit, copil fiind, presiunile epocii comuniste asupra minorității evreiești?
N-am simțit. Nu le-am simțit. Au avut părinții mei grijă de lucrul ăsta – scut erau! Își doreau să fiu un copil printre ceilalți copii. Cu toate acestea și aici voi menționa un episod. Aveam 12 ani, cred, când am primit un bilețel. Am crezut că era un bilețel de amor. Primul meu bilețel de amor. Și am citit: «puți a usturoi ca un jidan». Iar eu nici nu înțelegeam ce vrea să spună. Eu nici nu mâncam usturoi și nici cuvântul «jidan» nu știam ce înseamnă. Și m-am dus acasă cu bilețelul. Atunci a fost pentru prima oară când am văzut-o pe mama atât de revoltată. Era cu o falcă în cer și una în pământ. Iar părinții mei au fost amândoi supraviețuitori ai Holocaustului. Cu toate astea, n-am văzut-o niciodată atât de furioasă, era roșie ca un curcan. S-a dus la școală. Dirigintele meu era un domn profesor de muzică și țin minte că mi-a luat apărarea, deși eram tineri, eram copii și ar fi putut fi percepută doar o joacă copilărească, dar mi-a luat apărarea. Atunci a fost primul impact pentru mine și a fost teribil. Deși părinții mei au încercat din răsputeri să mă ferească de aceste incidente, să pot fi doar un copil printre alți copii, uneori nu au reușit. Eu mi-am descoperit evreitatea și credința mult mai târziu, la 18 ani; până atunci, am trăit sub protecția părinților mei, care m-au apărat așa cum își apără fiarele puii.
A existat vreo tradiție evreiască păstrată în familie, chiar discret, care v-a marcat?
Oh, da! Sărbătoarea de Pesah! După cum v-am spus – și nu fac un secret din asta, deși e un subiect delicat și vulnerabil – părinții mei erau atei. În schimb, bunicii mei, atât cei materni, cât și cei paterni, erau profund religioși. Nu erau habotnici, ci aveau o credință sinceră și puternică. De altfel, bunicii paterni au fost și supraviețuitori ai Holocaustului. Mai exact, doar bunica paternă a reușit să scape; bunicul a fost „găsit”, dacă pot spune așa – cu ghilimelele amare de rigoare – pe o listă de la Auschwitz. Revenind: deși părinții mei erau atei, erau, prin educație și cultură, foarte buni cunoscători ai tradițiilor evreiești. Știau limba ebraică, înțelegeau sensul profund al sărbătorilor, al legilor și al preceptelor religioase. Fac o mică paranteză, dar cred că mă veți înțelege: tatăl meu a fost cel care mi-a explicat, pentru prima dată, semnificația Șabatului (Shabbat). El mi-a spus că Șabatul trebuie păstrat cu sfințenie în fiecare sâmbătă, fiind cea mai importantă și sfântă sărbătoare a iudaismului. Este ziua în care nu se muncește, conform poruncilor divine. Dar tata a mers mai departe de explicația religioasă. El mi-a vorbit atunci despre ceea ce a numit „o revoluție socială” – o expresie pe care, la 12-13 ani, nu o înțelegeam pe deplin. Cu răbdare, mi-a explicat că Șabatul a fost, de fapt, prima manifestare din istoria civilizației a ideii de zi liberă. O zi complet lipsită de muncă, destinată odihnei tuturor: oameni și animale de povară deopotrivă. Era o lege divină, de la care nu aveai voie să te abați – o poruncă ce introducea pentru prima dată noțiunea de drept la odihnă. Închid paranteza și revin la întrebarea dumneavoastră. Mama i-a promis bunicii mele paterne – care s-a stins din viață atunci când eu aveam doar un an, deci nu mi-o amintesc – că, indiferent ce s-ar întâmpla, mațotul (azima) nu va lipsi niciodată de pe masa noastră de Pesah. A respectat acea promisiune mereu. Astfel, în fiecare an, de Pesah, aveam mațot și mâncăruri tradiționale specifice acestei sărbători – simboluri ale respectului față de tradiție și de credință. Pesah, sau „Passover”, este sărbătoarea care comemorează eliberarea evreilor din sclavia Egiptului.
Primii germeni ai carierei artistice
Care a fost primul spectacol văzut ca spectator și care v-a convins că teatrul este destinul dvs.?
Nu știu dacă pot răspunde exact la cele două laturi ale întrebării, dar pot să vă povestesc ceva. Când eram copil, mergeam des la spectacole pentru copii. Eram foarte implicată. Erau spectacole de teatru de păpuși, de marionete, mai ales duminica. Țin minte că toată vara mă rugam să nu plouă duminica dimineața, ca să putem merge. Ajungeam cu două ore înainte de începerea spectacolului, care era, cred, pe la ora 11 sau 12, doar ca să prindem locuri bune. Se făcea mereu o mare zarvă: fiecare voia să stea în față, cât mai aproape de scenă. Iar eu eram foarte activă în timpul spectacolului: interveneam, strigam personajelor, le avertizam – „Ai grijă, vine zmeul!” – eram complet prinsă în poveste. Părinții mei m-au dus și la spectacole de operă și de balet. Era acolo o strălucire, un fast, o fericire aparte, într-o viață care, altfel, nu era deloc simplă. Dar ei au fost pentru noi un adevărat scut. Un zid protector. Nu se plângeau niciodată. Ne-au oferit atenția, energia și sprijinul lor total.
Îmi amintesc clar: tata asculta. Avea o răbdare infinită. Le asculta pe fetele mele, Isadora și Cabiria, și pe fiul meu, Tudor. Le acorda fiecăruia timp și atenție. Nu se enerva, nu se grăbea. Pur și simplu asculta. Așa am fost crescută și eu – cu atenție, răbdare și respect pentru cuvântul celuilalt. Părinții m-au dus, repet, la spectacole de operă, de balet… și țin minte un episod foarte clar, ca o scânteie de amintire. Aveam cam cinci ani când m-au dus să văd Regele Lear, în regia lui Radu Penciulescu. Toți prietenii părinților se mirau: „Cum să duci copilul la așa ceva? Ce o să înțeleagă? E prea mică! E o viziune modernă, nu e pentru copii.” Dar părinții mei au spus: „Nu contează, o ducem. Nu o să deranjeze, o să privească”. Și așa a fost. M-au dus. Țin minte chiar și reacțiile de după: „Ei, cum a fost? Ai chinuit copilul! Ce a înțeles?”. Iar eu am răspuns: „Am înțeles. E vorba despre sarea în bucate”. Au râs, firește, dar pentru mine acel răspuns avea sens. În felul meu de copil, intuisem esența – că piesa vorbea despre valoarea adevărată a lucrurilor simple, despre iubirea autentică. Așa e cu arta: are multe niveluri de înțelegere, multe planuri. Copiii, cu mințile și sufletele lor curate, pot percepe adevărul într-un mod foarte direct, chiar dacă nu știu să-l explice în cuvinte.
Au existat actori ai anilor ’70–’80 (Național, Bulandra, TES) care au reprezentat pentru dvs. modele formative?
Fără îndoială, da. Prin forța lucrurilor, chiar dacă atunci nu știam exact cum să definesc acest proces, personalitatea unor actori mă influența profund. Mă „altoia”, ca să spun așa. De multe ori, actrițele mă fascinau. Mă făceau să visez, să-mi doresc să fiu ca ele. Au existat, desigur, mulți artiști care m-au format – unii în mod direct, alții doar prin simpla lor prezență pe scenă. Ei mi-au modelat gustul, felul de a gândi, de a simți, modul în care percep arta teatrului. Îi amintesc cu adâncă recunoștință: George Constantin, Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, Gina Patrichi, și Radu Beligan. Fiecare dintre ei, prin talent, eleganță și profunzime, a lăsat o amprentă în formarea mea ca actriță.
Cum ați trăit experiența teatrului radiofonic? Există o voce sau un spectacol radiofonic care v-a rămas reper până azi?
Chiar dacă e greu să aleg o voce care a dăinuit drept reper personal în teatrul radiofonic, riscând să par nedreaptă față de alte voci, o voi menționa pe doamna Alexandrina Halic. Am avut și discuri cu vocea doamnei în spectacole de teatru pentru copii, căci de atunci și cu vocea dumneaei a început pasiunea mea.
Cum a reacționat familia la dorința dvs. de a deveni actriță, având în vedere că proveneați dintr-o familie de matematicieni?
Eram în clasa a douăsprezecea. Toată lumea mă întreba: „Unde dai la facultate?”
Răspundeam mereu ezitant: „Poate la Filosofie… sau la Drept”. Dar, în sinea mea, știam că aceste opțiuni erau aproape imposibile. Aveam rude în străinătate, iar în acea perioadă doar asta era suficient ca să nu-mi fie primit nici măcar dosarul de înscriere. Așa că m-am gândit că poate Medicina ar fi o variantă. Îmi plăcea anatomia, îmi plăcea ideea de a înțelege cum funcționează corpul omenesc. În plus, aveam pe atunci un prieten care se pregătea pentru admiterea la Medicină – învățam uneori împreună, și asta mă făcea să cred că poate… aș putea și eu. Mama, precaută, a chemat-o pe sora ei, mătușa Ita, care era medic primar pediatru la Botoșani – un om de o rigoare extraordinară, un monument de bunătate și de profesionalism. „Ascult-o și vezi ce știe”, i-a spus mama. Mătușa m-a privit calm și mi-a pus câteva întrebări: la fizică, la chimie, la anatomie. La anatomie m-am descurcat. În rest… am picat cu brio. După ce m-a ascultat, mi-a spus foarte clar: – „Draga mea, aici nu ne jucăm. Medicina nu e pentru oricine. Nivelul tău de cunoștințe e sub limită. Iar în meseria asta, mai ales în pediatrie, nu există loc de compromisuri”. A fost o lecție de sinceritate. Am înțeles atunci că nu era drumul meu. Atunci tata, Usher Morgenstern, s-a uitat la mine și mi-a spus: „Tu vrei, de fapt, să dai la teatru. Ți-e teamă să recunoști?” Am tăcut o clipă și am spus: „Da…”. El a zâmbit ușor și a spus: „Atunci foarte bine. Dacă asta vrei, pregătește-te serios.” Dar eu nu știam cum să mă pregătesc. Nu aveam profesor, nu aveam îndrumător. Nu știam de unde să încep. Tata mi-a spus atunci: „Învață pe dinafară un rol. Uite, Eliza Doolittle din Pygmalion. De acolo pornește totul”. Și de acolo a început. Părinții m-au dus la Mircea Săucan, un mare regizor, un artist de o sensibilitate tulburătoare, cu un orizont cultural și poetic extraordinar, un om curajos, deși marginalizat în acea perioadă. Pentru părinții mei nu conta. Au vrut doar să stau de vorbă cu el. Țin minte cum stăteam în fața lui, foarte serioasă, cu privirea fixă, cum văzusem prin filme. El mi-a spus zâmbind: „Uite-te normal. Nu te forța. Privește firesc.” L-am întrebat: „Cum să mă pregătesc? Cum să spun, cum să rostesc, cum să respir?” El a zâmbit din nou și mi-a spus: „Du-te și aleargă.” Atât. „Du-te și aleargă.” A înțeles din prima ce-mi lipsea – suflul, energia, prezența vie. Pe vremea aceea nu se punea accent pe pregătirea fizică, pe respirație, pe rezistență. Nu exista moda alergărilor sau a exercițiilor. Dar el mi-a arătat că teatrul începe de la suflu, de la corp, de la viață. Așa a început totul. Cu teamă, cu curaj, cu greșeli și cu primul pas spre mine însămi”.
(Interviul complet poate fi citit în numărul de toamnă al revistei Dacia literară)
