Elena poartă Iașul în suflet ca pe o carte de vizită vie – una care vorbește despre valori, educație, echilibru și noblețea spiritului. Psiholog și psihoterapeut, unul dintre cei mai tineri experți tehnici judiciari din România autorizați de Ministerul Justiției, supervizor în Psihologie, dar și vicepreședinte al Federației Române de Psihoterapie, Elena reușește să îmbine rigoarea științei cu empatia profund umană, conturându-și un portofoliu profesional care impresionează prin consistență, diversitate și profunzime. Fost lider studențesc al Facultății de Psihologie din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și-a construit parcursul profesional pe o fundație solidă: pasiunea pentru oameni și dorința autentică de a aduce schimbare. Oriunde ajunge, vorbește despre Iași cu o mândrie puternică – un oraș pe care îl iubește, îl reprezintă și îl onorează prin tot ceea ce face.
1. Elena, cum a început această legătură profundă cu orașul Iași și în ce fel te-a format ca om și profesionist?
Legătura mea cu Iașul este una de suflet, dar și de devenire. Nu l-am perceput niciodată doar ca pe un oraș, ci ca pe un spațiu care te formează în tăcere – prin cultură, prin oameni, prin energia sa blândă, dar profundă. Aici am făcut primii pași în psihologie, aici am învățat ce înseamnă responsabilitatea cuvântului și forța comunității. Iașul m-a învățat să privesc omul în întregimea lui – nu doar ca pe un individ, ci ca parte a unui întreg mai mare, a unei istorii, a unei culturi. M-a învățat modestia elegantă, rigoarea academică și, în același timp, umanitatea caldă. De fiecare dată când plec undeva, simt că port cu mine o parte din acest spirit: un amestec de profunzime și discreție care mă definește și profesional, și personal.
2. Ai fost lider studențesc la Facultatea de Psihologie din Iași o experiență care presupune multă responsabilitate și curaj. Ce ai învățat din acea perioadă și cum te-a influențat mai târziu în carieră?
Iubirea mea pentru psihologie a început mult mai devreme, încă din perioada liceului. Eram elevă la Colegiul Național Mihai Eminescu din Iași, iar în clasa a X-a am participat la Olimpiada de Psihologie – o experiență care mi-a trezit curiozitatea și dorința de a înțelege mai profund comportamentele, emoțiile și motivațiile umane. Atunci am realizat că psihologia nu este doar o știință, ci și o chemare. Anii de studenție și, mai ales, perioada în care am fost lider studențesc, au continuat firesc această poveste.
A fost o etapă plină de provocări și de creștere, în care am învățat ce înseamnă să reprezinți o comunitate și să fii puntea de legătură între oameni cu perspective diferite. Mi-a arătat că leadershipul autentic nu înseamnă putere, ci responsabilitate și echilibru. Am învățat atunci să ascult cu adevărat – nu doar pentru a răspunde, ci pentru a înțelege. Să rămân calmă în mijlocul presiunii și să găsesc soluții acolo unde alții vedeau doar blocaje. Toate aceste experiențe m-au ajutat enorm în cariera mea ulterioară, unde relația cu omul, cu emoția și cu nevoia de sens este esențială. Privind în urmă, pot spune că acea perioadă mi-a construit nu doar parcursul profesional, ci și felul de a fi.
3. Ai avut de tânără, încă de pe băncile liceului, un rol activ în comunitate și în organizații profesionale, atât în țară, cât și în străinătate. Cum definești leadershipul autentic?
Pentru mine, leadershipul autentic nu înseamnă putere, ci responsabilitate. Nu înseamnă să fii în față, ci să fii alături. Am învățat încă din perioada liceului și apoi în anii de formare profesională că adevăratul lider este acela care creează spațiu pentru ceilalți să crească, care ascultă, inspiră și oferă direcție fără a impune.
Am avut mereu o fire implicată, dar nu din dorința de vizibilitate, ci din dorința de a construi, de a aduce valoare acolo unde simțeam că este nevoie. Cred cu tărie că un lider autentic se definește prin integritate, empatie și consecvență. Prin felul în care reacționează când nu e ușor, prin modul în care tratează oamenii indiferent de statut, și prin capacitatea de a rămâne om în orice context. Pentru mine, leadershipul nu e o etichetă, ci o atitudine de viață – aceea de a pune în mișcare lucruri, oameni și idei, cu sens și cu respect.
4. Când te uiți în urmă, care au fost acele momente care ți-au schimbat direcția profesională? A existat un „punct de cotitură”?
Da, au existat mai multe momente care au conturat drumul meu, dar unul dintre cele mai importante a fost, fără îndoială, mutarea mea din Iași la București, la vârsta de 25 de ani. A fost o decizie grea, dar necesară – un pas spre maturitate și spre o etapă de desăvârșire profesională. Iașul m-a format și m-a învățat să fiu, însă Bucureștiul m-a provocat să cresc, să mă depășesc și să-mi definesc clar direcția.
Recunosc, începuturile nu au fost simple. Venind din provincie, am simțit că trebuie să lupt dublu, să demonstrez că pot, că merit să fiu acolo, că valoarea nu ține de origine, ci de muncă, seriozitate și perseverență. Am muncit enorm, cu zile lungi și nopți scurte, cu dor de casă, dar și cu o motivație uriașă de a construi ceva durabil. Privind în urmă, realizez că acela a fost momentul în care am început cu adevărat să-mi asum profesia ca pe o vocație. Bucureștiul m-a învățat să privesc psihologia și psihoterapia în dimensiunea lor completă – științifică, umană și etică – și m-a ajutat să transform pasiunea într-un mod de a trăi.
Psih. Elena Ungureanu – discurs în cadrul Aulei Magna „Mihai Eminescu”din Iași
5. Dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, dincolo de titulaturi și funcții, cine este Elena – omul din spatele profesiei?
Elena este un om profund recunoscător pentru tot ce a trăit și a învățat până acum. Sunt un spirit foarte curios, empatic și atent la detalii. În spatele profesiei se află un om care iubește oamenii sinceri și conversațiile cu sens. Sunt o persoană care învață continuu – din experiențe, din oameni, din tăceri. Îmi place să construiesc, să dau mai departe și să știu că, într-un fel sau altul, am adus o contribuție reală, oricât de mică, la binele comun.
6. Care sunt, în opinia ta, cele mai mari provocări actuale ale psihologilor și psihoterapeuților tineri? Ce lipsește sistemului, dincolo de teorie și formare?
Cred că una dintre cele mai mari provocări ale tinerilor psihologi și psihoterapeuți este răbdarea. Trăim într-o epocă a vitezei, în care totul se măsoară în rezultate imediate – iar psihologia, prin natura ei, cere timp, profunzime și maturizare. Mulți tineri vin cu entuziasm, cu dorința sinceră de a ajuta, dar se confruntă repede cu realitatea că formarea profesională este un drum lung și costisitor, care presupune nu doar studiu, ci și muncă interioară, introspecție și asumare. Dincolo de teorie, sistemului îi lipsește uneori mentoratul autentic – acel contact direct, uman, între generații. Avem nevoie de modele vii, de profesioniști care nu doar predau concepte, ci împărtășesc valori, atitudine, etică. Psihologia nu se învață doar din manuale, ci din relații, din experiențe și din expunerea la diversitatea umană.
Psih. Elena Ungureanu – alături de o parte din echipa de supervizați pe care îi coordonează
7. Ce înseamnă pentru tine succesul astăzi? Și, dacă ar fi să-i spui ceva Elenei de la începutul drumului, ce i-ai spune?
Pentru mine succesul este senzația de sens – acea liniște pe care o simți când știi că ești acolo unde trebuie, că faci ceea ce iubești și că aduci valoare, oricât de discret. E despre consecvență, despre a rămâne fidel principiilor tale chiar și atunci când e greu, despre a-ți păstra integritatea. De-a lungul timpului, am conturat întreaga mea poveste profesională sub ideea de „My love affair” – o metaforă pentru relația mea profundă cu psihologia, cu oamenii, cu profesia și cu tot ceea ce am ales să construiesc. Pentru mine, această carieră nu a fost niciodată doar un job, ci o formă de iubire – o legătură sinceră, vie, care m-a crescut și m-a definit.
Dacă aș putea vorbi cu Elena de la începutul drumului, i-aș spune să aibă răbdare. Să aibă încredere că tot ceea ce face acum, chiar dacă pare mic, contează. Că e nevoie de timp pentru ca lucrurile să prindă rădăcini. I-aș spune să nu se teamă să fie vulnerabilă și să creadă în intuiția ei – pentru că, în final, intuiția inimii e cea care o va duce exact acolo unde trebuie. Și mai ales, i-aș spune că adevăratul succes nu este o destinație, ci o stare de a fi. E acel moment în care te uiți în oglindă și simți liniște, știind că ești exact cine trebuie să fii.
