Nicoleta Dabija
Imre Tóth, evreu maghiar, născut în România, filosof şi istoric al matematicii, publică în 1999, în franceză, un eseu ca o confesiune despre condiţia de a fi evreu, propunând totodată o înţelegere a antisemitismului absolut uluitoare şi revelatorie, A fi evreu după Holocaust (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, tradusă din franceză de Gina Vieru). În plan personal, se conturează un destin, un parcurs de la condiţia de vierme, de la statutul de Gregor Samsa pe care în copilărie i l-au trasat ceilalţi, doar pentru că era evreu, la condiţia de dublă umanitate (în sensul dat de Cioran: a fi evreu presupune o dramă în plus, ca atare înseamnă să fii de două ori om), de plus umanitate, pe care numai înţelegerea profundă a destinului propriu şi, prin consecinţă, a celor cu care ai împărtăşit acel destin, ţi-o pot da. Condiţia de evreu trebuie ascunsă ca o boală ruşinoasă? Geniul mediatorului dovedit dintotdeauna, inteligenţa, singularitatea trebuie uitate, reprimate? Dar evreul nu uită niciodată trecutul, trăieşte cu el, doarme cu el, moare cu el. Pentru evrei, psihologia noastră simplă nu se aplică. Refulăm, spun psihologii, evenimentele neplăcute din viaţa noastră. Evreul le ţine mereu în braţe şi le înţelege şi aşa le stăpâneşte şi depăşeşte.
Imre Tóth este evreul căruia a fugi în Pământul Făgăduinţei i s-a părut, atunci când a fost persecutat, înjosit, echivalent cu a dezerta. A vrut să rămână alături de cei nevoiaşi, de ţăranii lui maghiari desculţi şi neputincioşi în faţa săbiilor istoriei. A fost supus la „exerciţii de umilinţă rituală”, cum singur le numeşte, a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român în 1958, apoi a avut de suferit la Universitate, unde era încadrat, a fost catalogat ca „element neproductiv, incapabil profesional”, a făcut muncă de reabilitare, dar a refuzat să îşi facă mea culpa fiindcă era evreu.
„Să nu râzi, să nu te cufunzi în doliu, să nu urăşti, ci să înţelegi”, scria Spinoza, iudeul, altădată. Iată că înţelegerea, diferenţa specifică a poporului ales, prin care au ajuns poate mereu la viaţă şi în seva ei, este asumată şi prezentată de Tóth, în eseul în discuţie, drept semnul autentic al evreului. Şi prin parcurgerea cu mintea a ceea ce s-a întâmplat şi i s-a întâmplat, prin reflecţia îndelungată asupra condiţiei iudeului în lume, cartea este un compus din câteva idei uluitoare, care împreună dau o perspectivă inedită şi surprinzătoare, pe care aş despărţi-o în patru:
Antisemitismul este o dimensiune ontologică a Occidentului
Pentru Tóth, antisemitismul nu este doar „o defecţiune regretabilă a Istoriei”, nici „aberaţie spirituală”, nici „isterie de masă – o patologie a psihicului colectiv”, nu e nici „superstiţie”, nici „prejudecată retrogadă”, ci „o dimensiune specifică şi proprie a gândirii occidentale”. Cu alte cuvinte, antisemitismul este o felie din esenţa spiritualităţii vestice. Întrucât spaţiul vital al evreilor a fost Occidentul, nici cel din urmă nu ar fi ceea ce este fără ei. „Antisemitismul este o stare ontică a spiritului occidental, o dimensiune ontologică a Occidentului. Trebuie să-l înfruntăm ca atare. (p. 16)
Antisemitismul a intrat în gândirea occidentală o dată cu intrarea evreilor, iar el trebuie privit asemenea ideii de demnitate umană sau de libertate a exprimării în contextul gândirii pe care o defineşte. Nicăieri în afara acestui spaţiu antisemitismul nu trăieşte astfel, ca parte dintr-un întreg, la fel de prezent în mintea evreului şi neevreului. Şi dacă demnitatea umană e o virtute, antisemitismul probabil este o boală, dar e boala noastră, a occidentalilor şi, orice am face, trăim cu ea, deşi unii dintre noi încercăm remedii variate de vindecare. Fără antisemitism, Occidentul nu mai e el, nu mai e rotund.
Distrugerea evreilor: o necesitate
Eseul continuă cu o idee şi mai surprinzătoare. Aceea că distrugerea evreilor europeni a fost mereu însoţită de un sentiment de necesitate. Este răspunsul potrivit la întrebarea cum a fost posibil Holocaustul. Care se alătură celui dat de tatăl lui Tóth, că Hitlerii vin şi se duc, dar evreii rămân şi continuă să studieze. Iată această prelungire de frază, „continuă să studieze”, care nu este posibilă decât în cazul evreilor, căci oare în „coada” cărui alt popor poţi pune studiul ca diferenţă specifică?! Chiar dacă, peste atâţia ani, tatălui îi răspunde fiul: şi totuşi, Hitler a ieşit triumfător, pentru că Holocaustul a pus definitiv capăt istoriei evreilor din Europa. Un sfârşit cumplit, însă irepetabil. Şi o dată cu moartea evreilor, a murit şi antisemitismul în acelaşi Auschwitz.
Umbra germanului e evreul
Reversul evreilor sunt germanii. Eliminarea evreilor de către germani a fost echivalentă cu o sinucidere a Germaniei, una voită chiar, crede Tóth. Conştiinţa încărcată, pecetea vinovăţiei acestei crime împotriva umanităţii, săvârşite de părinţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, e resimţită de copii, de cei tineri, care poartă în suflet, nevinovaţi, povara lui Cain. Şi de altfel, Occidentul întreg a intrat în „era catharsisului”, a ispăşirii şi purificării de realitatea cumplită întâmplată atunci, la Holocaust. Pe de altă parte, câţi evrei au desăvârşit măreaţa cultură clasică germană? Mai bine nu începem numărătoarea… Dar supraproducţia intelectuală a evreilor, ne lămureşte autorul, a fost o consecinţă a antiselecţiei determinate de antisemitism. Aşa se explică de ce în Germania contribuţia evreilor este copleşitoare prin comparaţie cu alte ţări, unde antisemitismul sau prezenţa evreilor a fost mai neînsemnată. Şi iarăşi, ceea ce a reuşit Germania prin eliminarea evreilor a fost să se lege pentru totdeauna de numele lor. Când spui german, ecoul răspunde evreu, scrie Tóth. Şi invers. Umbra fiecărui german e un evreu. Blestemul pentru evreu poartă numele german. Fenomenul este bilateral şi cutremurător.
Cel care este asimilat asimilează şi el
În ce priveşte asimilarea, Tóth formulează un argument cel puţin aparte. În mijlocul unei comunităţi ostile, tendinţa firească este de a-ţi păstra identitatea, de a te conserva. Iată de ce evreii constituie „Invarianta” istoriei Occidentului, supusă în cele trei milenii la transformări de tot felul. Numai evreii au rămas ei înşişi, mereu prigoniţi, alungaţi, dar ei înşişi. Şi-au părăsit ţara, satul, casa, s-au despărţit de copil, de mamă, s-au rupt nevoit de prieteni, dar niciodată nu s-au părăsit pe ei înşişi. Revenind la asimilare, autorul spune că cine este asimilat asimilează la rândul său. E un fel de învăţare de convieţuire, în care nu se ştie cine cât dă şi cât primeşte.
A tăia, a uita, a elimina din spiritualitatea Occidentului ideile care au intrat prin mintea evreilor este ca o mutilare a sinelui. Cine poate să se prefacă oare că nu există Kafka fără să se simtă Gregor Samsa?
(Textul face parte din sumarul revistei „Dacia literară”, numărul de primăvară)
