Antonia Mihăilescu
Cioburile de februarie încă se lasă greu măturate. Afară e plin de fragmente de ger, în sală e cald & bine. Lumina albastră sub care sunt întâmpinați spectatorii așază un zid rece între sală și scenă. Aici, la teatru, totul e posibil. Inclusiv zidurile invizibile. Ce se întâmplă pe scenă rămâne pe scenă.
Începe spectacolul. Avem de a face cu textul lui Jeroen van den Berg, intitulat inițial Aniversarea, în regia Alexandrei Bandac (debutul regizoral chiar). Stabilitatea luminii albastre se combină cu energia de pe scenă, energie roșie, și iată că sala este acoperită de lumină mov – culoarea puterii.
Spectacolul începe în forță, spectatorul fiind pus față în față cu cele două planuri care se completează – forța planului aniversar, vivacitatea personajelor umplând fiecare colțișor al scenei, se interpătrunde cu fragilitatea personajelor din al doilea plan, dominat, cel puțin în prima parte, de accente pantomimice. Astfel observăm că ritmul spectacolului este unul alert, întrepătruns uneori cu tăceri agitate, tăceri care spun mai mult decât ar putea cuvintele să spună. Reluarea scenelor are loc în contextul unui ritm din ce în ce mai apăsător, sugerând astfel diferite lumi posibile, dar în care adevărul din spatele măștilor își spune cuvântul.
Scenografia lui Sebastian Rațiu este dominată de alb, culoare a adevărului, cu accente de roșu. Acest alb este în perfectă concordanță cu tema spectacolului: descoperirea adevărului din spatele aparențelor. Mai exact, scoaterea la iveală a secretelor care bântuie familia. Spectatorul observă acest alb perfect lustruit, asemenea unei minciuni perfect aranjate, dar din care adevărul așteaptă nerăbdător să izbucnească în fiecare secundă.
Scenografia este dispusă pe orizontală, oferind publicului senzația de apropiere, de faptul că toți ne putem regăsi în povestea de pe scenă. Costumele sunt în perfectă concordanță cu atitudinea personajelor, costumul Cristinei Florea fiind cel care domină scena prin însăși puterea sa vizuală. Per total, avem aici de a face cu acele costume care reflectă localizarea în contemporan, povestea spectacolului vorbind despre o familie care se poate regăsi în orice casă (poate puțin mai înstărită – în aparență) pe lângă care putem trece zilnic fără să ne dăm seama de ce se ascunde în ea. De notat este că în cazul Mamei, al Tatălui și al Fiicei se regăsește culoarea roșu, culoare care poate reflecta și rușinea față de propriile fapte, o rușine interiorizată mult timp.
După cum am menționat anterior, eclerajul este dominat de albastru (în cazul scenelor dintre Diana Lazăr și Bogdan Amurăriței), mov pe alocuri (născând senzația de vis), alb și roșu. Avem în fața noastră două planuri care își conțin propriile culori, culori ce diferențiază cele două spații-lumi în mod categoric, însă culoarea alb fiind cea care își face simțită prezența în ambele lumi. Astfel, am putea spune că adevărul este cel care își pune amprenta în ambele spații.
Videodesign-ul este realizat cu măiestrie de Mihai Nistor, completând spațiul atât al scenei, cât și al adevărului interior al personajelor. Astfel, spectatorul observă cum pereții casei (în sens figurat și propriu) se crapă ușor, ușor. Aceste crăpături nu au loc întâmplător, ci pe accente precum ,,Camerman full live” – cameră video care mai apoi scoate la iveală secretul tatălui (Cătălin Mîndru), deși inițial era destinată filmării momentelor frumoase, momente care să ascundă durerea din spatele măștilor.
Privind spațiul sonor, sunetul care marchează, după părerea mea, întregul spațiu al spectacolului este cel al mării, sunet ce semnifică dorința de libertate nemărginită. După cum am spus mai sus, tăcerile sunt cele care amplifică atmosfera spectacolului.
Privind coregrafia lui Juan Cruz Luque, spectatorul poate observa o serie de momente coregrafice care îmbină naturalitatea cu mișcări smucite (prezente în cazul tuturor personajelor). Un moment notabil este spartul farfuriilor de către actorii Delu Lucaci și Alexandru Marin. Avem aici de a face cu o coregrafie a eliberării în concordanță perfectă cu ideea regizorală. Mișcarea scenică este în general dinamică, asemenea mișcării interioare a personajelor. Momentele de tăcere, de încremenire, reflectă adevărata furtună interioară a actorilor.
Cristina Floarea (Mama) reflectă cu brio trăirile și durerile din spatele măștii de mamă și soție, dezvoltându-și personajul prin expresivitate atât vocală, cât și corporală. Cătălin Ștefan Mîndru (Tatăl) posedă capacitatea de a prinde publicul în mrejele personajului prin expresivitatea corporală și facială, dominând scena. Delu Lucaci joacă cu brio o adolescentă introvertită și jucăușă, asumându-și în mod clar personajul. Alexandru Marin este fiul, și el introvertit, care-și găsește refugiul în cărți, având capacitatea de a-și sprijinii colegii de scenă. Diana Lazăr dă dovadă de o abilitate înnăscută de a presăra tandrețe în mișcările coregrafice, iar Bogdan Amurăriței reușește să umple scena, demonstrând capacitatea de a pune accent pe detalii. Copiii se adaptează perfect în scenă, reflectând cu brio copilul interior din personaje.
Spectacolul ,,Cioburi” ne vorbește despre o realitate dură, o realitate a secretelor care se ascund în, poate, fiecare familie. După cum am menționat, albastrul este culoarea spectacolului, culoare care reflectă zidul rece care se pune între membrii familie. Avem de a face cu un spectacol care te face să pleci din sală cu zeci de gânduri.
Teatrul Municipal ,,Matei Vișniec” Suceava, Cioburi. Regia: Alexandra Bandac Marian. Scenografia: Sebastian Rațiu. Coregrafia: Juan Cruz Luque. Video design: Mihai Nistor. Distribuția: Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței și copiii: Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei și Petru Petrariu
