despre iluzii, naivități și treziri la realitate, de ziua pseudo-independenței Republicii Moldova
Cu mai mult timp în urmă , într-un comentariu pe pagina sa de Facebook, o jună activistă civică din Chișinău îşi exprima nedumerirea faţă de preocuparea mea pentru activitatea ei, referindu-se la două texte publicate pe blogul meu ” basarabean ” . Între timp, comentariul vajnicei & principialei activiste a dispărut de pe Fb, cu tot cu postarea pro-feministă. Nu-i chiar de mirare, după ce juna amazoană a demonstrat, prin acel episod internetic, că o diplomă de universitate britanică nu-i de-ajuns pentru a drena din mentalitatea cuiva reflexele de soft kolhoz, ascunse printre preocupări progresiste şi fraze inteligente.
Deşi nedumerirea tinerei feministe a dispărut de pe Fb, presupun că vaprosul a rămas nu numai în mintea ei, dar şi a celor care au citit textele respective. Şi nu doar a lor. De-a lungul timpului, mai ales în anii de cînd am un blog dedicat doar temelor basarabene, mai multă lume s-a întrebat, pe tonuri diferite, de unde atîta preocupare pentru ceea ce se întîmplă la Est de Prut. Mai ales că textele mele au fost, cel mai adesea, extrem de abrazive pentru tot felul de personaje de pe malurile Bîcului ori din împrejurimi. Și pentru tovarășii lor de biznisuri patriotice din dreapta Prutului. Mda, ciudată preocupare am, deși nu locuiesc în R. Moldova , n-am biznisuri comerciale sau jurnalistice prin zonă, nu sînt membru sau consultant al vreunui partid cu interese în R M etc.
Recunosc, m-au amuzat mereu nedumeririle, iritările cu spume şi concluziile cu franjuri ale basarabenilor gonflabili pe care i-am plesnit de-a lungul timpului : scriitori de carton de la soiuz pisakeli, politicieni de tizic lustruit, activişti civici din cauciuc colorat, negustori de emoţii norodnice sau feisbucari de baltă glodoasă. Unii mi-au promis corecţii fizice, alţii au făcut investigaţii pline de amuzament, în urma cărora s-a stabilit că sînt securist, probabil birmanez ori malgaş.
Ca să o liniştesc deci pe juna activistă civică , la pachet cu restul batalionului de nedumeriţi : uzbagoitesi’, nu frumuşaţa fizică a ‘nevoastră mă preocupă, nici eventualele funcţii, averi sau capacităţi paranormale pe care le-aţi deţine. Apoi, deşi am o bunică + o soţie din Basarabia, nu intenţionez să revendic proprietăţi materiale în însorita respublică Malldova.
Altceva revendic, e drept. Nu, nu ,, Basarabia-pămînt-romînesc ,, . Asta e o poveste din care am ieşit demult, scîrbit de leorbăielile de o sută de ruble din care iese mereu o treabă de trei kapici. Ceea ce revendic eu e o afacere strict personală. Şi, ca să fie cît mai clar, o să povestesc o întîmplare tot personală.
Era în toamna lui 1995. Cu o zi înainte fusesem la închisoarea din Tiraspol, ca să fac un interviu cu trei membri ai ” grupului Ilaşcu ” : Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Petrov-Popa. A doua zi, eram la închisoarea din Hlinaia, unde fusese mutat Ilie Ilaşcu. Recunosc, plecasem după o bombă jurnalistică. Dar am dat peste alt fel de explozibil. Unul cu ambalaj uman. Un fel de maşină a timpului, care face ca, dintr-odată, să te întîlneşti cu Tudor Vladimirescu ori cu Avram Iancu şi să le pui întrebări, făcînd ochii mari şi nevenindu-ţi a crede că aşa ceva e posibil.
Daa, ştiu, sună patetic, mai ales pentru junii & junele cu smart-ass-phone, care, dacă au habar de aceste nume, cred că Ilie Ilaşcu şi ,, băieţii ,, lui au fost doar o formă depăşită de naţionalism basarabean. Ştiu, şi mai patetic o să sune dacă o să zic că, în timp ce vorbeam cu Ilie, mi-am muşcat de cîteva ori botul, ca să nu vadă gardienii transnistreni efectul pe care îl aveau asupra mea cuvintele acelui om josuţ şi durduliu, cu cătuşe la mîini şi bentiţă de pînză peste frunte.
Da, mi-am muşcat botul ( sorry de expresia nedelicată ) fiindcă înţelesesem un lucru foarte aiurea. Aş zice tragic, dacă vorba asta n-ar fi şi ea patetică şi demonetizată : deşi Ilie arăta o tărie de caracter incredibilă, plină de sfidare pentru gardienii lui, am înţeles atunci că el ştie deja un adevăr teribil de dureros – sacrificiul lui şi al camarazilor săi fusese făcut degeaba. Cel puţin din punctul de vedere al generaţiilor actuale. Iar asta, din păcate, s-a confirmat după aceea. Nici basarabenii, nici romînii din dreapta Prutului ori din restul lumii n-au înţeles cîtă nevoie au de români ca Ilaşcu şi ,, băieţii ,, lui. Adică : un popor decăzut, alienat psihologic şi moral, are nevoie de modele regeneratoare – români care nu cedează în faţa mizeriei, durerii, fricii, cu preţul propriei libertăţi sau chiar al propriei vieţii.
Nu, asta nu e patetic, sînt lucruri elementare care ţin de construirea / reconstruirea unei comunităţi. A unei naţiuni. În fundaţia unei naţiuni stau, obligatoriu, şi fraieri ca Tudor Vladimirescu, Avram Iancu sau Ilie Ilaşcu, al căror metabolism psihologic şi moral îi împinge la gestul sinucigaş de a-şi pune capul pe butuc, într-o formă sau alta. Dincolo de felul alienant în care va fi folosit mai apoi sîngele fizic şi mental al acestor fraieri, fără hemoragiile lor am trăi pe o fundaţie din lut, balegă şi paie.
Ca s-o scurtez cu patetismul : Ilie Ilaşcu şi cei ca el sînt acţionari fondatori ai kolhozului simbolic numit Republica Moldova . La fel cum sînt şi acţionari ai kolhozului numit România . Cu procente grele. Chiar dacă acum nu prea mai ştie nimeni despre asemenea acţionari simbolici, iar ei au pus acţiunile acelea într-un sertar şi îşi văd, scîrbiţi, de viaţă, cum pot.
Ce legătură am eu cu toată povestea asta ? Evident, eu n-am pus capul pe butuc, precum Ilaşcu şi ,, băieţii ,, lui , n-am investit nici o hemoragie, fizică ori mentală, deci n-am nici pe departe dreptul lor de a vorbi despre cum se alienează, continuu, sensul acelui sînge şi al acelor suferinţe.
Am însă dreptul meu. Mult mai mic, desigur : 0,00001 % din cel al lui Ilaşcu şi al celor ca el. Atît am putut, atît am dat : nişte timp, nişte nervi, nişte naivităţi, ceva bună-credinţă.
Aşa mic cum e el, e un procent care pentru mine contează. Aşa că mă consider şi eu acţionar la acest kolhoz simbolic.Şi n-am de gînd să tac, atunci cînd văd cum cu acţiunile cele multe, ale oamenilor ca Ilaşcu, şi cele puţine, ale mele, unii vor să facă focul ori să se şteargă la dos. Nu, n-am mandat de reprezentare, dar pot avea o opinie şi fără el. Da, oricît ar părea de bizar ori de anacronic, pentru cei obişnuiţi cu motive mai practice, acesta e motivul frăsuielii mele vizavi de Basarabia.
Ştiu, n-au mai rămas mulţi cititori ne-plictisiţi de patetismul acestui text, aşa că o să închei, ca să nu-i mai chinui nici pe ei : da, evident că mai util era, probabil, să fi udat nişte patlagele, decît să pierd vremea cu texte ca ăsta. Desigur, patlagelele îs tare bune. Mai ales murate, dimineaţa, după trezirea la realitatea optimistă, cu oameni pozitivi şi viitor luminos.
În rest e bine, a plouat, patrioții George Simion, Mihai Chirica & Co or să facă unirea. Unirea lichelelor trecoloare și neo-securiste. Plus turmele mioritice aferente. Vperiod, tavarișci !
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
