Diana VRABIE
Bălțiul dintre cele două războaie mondiale configurează o atmosferă heteroclitică, constituită din reminiscențe ale trecutul și reverberații ale prezentului, din fapte și proiecte, din deziluzii și speranțe. El alternează smârcurile și nămolurile cu noi drumuri pavate, maghernițele și casele exasperante ca stil cu clădiri și prăvălii noi, localul Zemstvei și frumosul palat episcopal, făcând o figură frumoasă în peisajul urbei. Spațiul cotidian al Bălțiului se conturează din dinamica celor două gări ale sale, Gara Mare sau Slobozia, amplasată pe linia care ducea spre Cernăuţi şi Gara Mică sau Pământeni, care te ducea spre Iaşi, respectiv, din energia celor trei străzi principale, „Regele Ferdinand”, „Generalul Schina” şi „Unirea”, cărora li se alăturau strada „Carol”, fosta „Petrogradskaia” şi „Ştefan cel Mare”, cu toate realitățile vieții mondene: hotelul „Popov”, cafeneaua „François”, cinematografele „Lux” și „Modern”, teatrele „Safo” și „Scala”, celebra fabrică de bere „Brestecico”, grădina publică, cele două celebre ateliere fotografice, Vulah și Obşaneţchi, în care se făceau fotografii alb-negru şi în sepia. În fiecare duminică, în grădina publică, răsuna o fanfară, din cele două existente, care interpreta arii din cele mai plăcute. Pe străzile Bălțiului interbelic răsunau şlagărele vremii: Iubesc femeia de Ionel Fernic, Tango Ţigan de Dendrino, Ilona şi Nuşa de Elly Roman ș.a., iar în cadrul activităților solemne răsuna Imnul Regal sau marșul Pe-al nostru steag e scris Unire. Defilarea armatei şi a şcolilor din municipiu avea loc, de fiecare dată, pe partea principală a orașului, în faţa prefecturii, cu clădirea ei în stil rococo.
În partea de răsărit a orașului avea loc în fiecare marți un celebru iarmaroc de cai, paza de noapte a orașului fiind asigurată de gardieni, care patrulau din loc în loc, pe străzile indicate de chestura de poliție, fluierând la anumite intervale, semn că liniștea domnea deplin în sectorul respectiv.
Bălțenii se aprovizionau din magazinele evreiești, unde se puteau găsi mărfuri din străinătate: articole de galanterie din Londra, dar și ceramică din Sevreş şi Meissen, cărţi didactice din Paris. Printre patronii celor mai dotate magazine se numărau Nulman cu textile, Zisman cu articole de galanterie, Daşevschi cu încălțăminte şi Poloneţchi cu articole de menaj. Articole de papetărie şi cărţi cu caracter didactic puteau fi achiziționate la librăriile fraților Moisei și Manahim Flexer, de pe strada „Generalul Schina”.
Un element dinamic în acest decor contrastant îl constituie gara, în fapt, cele două gări, cea Mare și cea Mică, în care dai de „bagaje îngrămădite pe margine, şi chipuri somnoroase, cu buccele” (Nicolae Dunăreanu), de „căruțe, trăsuri și pasageri care se dau jos ca s-ajungă mai degrabă în oraș …”. Și dacă gara e mai degrabă un simbol al punctului fix, percepută ca locul începerii călătoriei, ca spațiu al întâlnirii sau regăsirii, trenul îmbracă toată simbolistica legată de călătorie și evadare: „Și ce bucurie când mașina greoaie se pune-n mișcare … Aș vrea să zbor parcă mai repede spre Florești …” (N. Dunăreanu) Altminteri, trenul asigură legăturile cu alte orașe întrucât drumurile sunt aproape impracticabile: „De la Orhei spre Bălți duce un drum care poate îl vor fi însemnat inginerii ruși pe hartă, dar l-au lăsat în seama românilor să-l îngrijească și să-l pietruiască. Într-adevăr e de mirat că rușii nu s-au îngrijit nici măcar atât, într-o gubernie pe care au exploatat-o din greu, să lege cel puțin oraș de oraș cu șosele bune. În privința aceasta puteau lua pildă bună de la România cea disprețuită, la care Basarabia se reîntoarce acum aproape cu aceleași drumuri cu care ne-au răpit-o înainte cu un veac. Astfel comunicația, pe timp de ploaie, este foarte anevoioasă…” (C.R. Munteanu)
O evocare originală a gării din Bălți o identificăm în paginile publicației „Cuget Moldovenesc”: „Trenul personal, – de accelerat nu poate fi vorba încă pe liniile nord-basarabene – venind dinspre Mateuți, a oprit, răsuflând ușor, în fața Gării Mari. (Atributul acesta s-a alăturat după înființarea unei noi stațiuni pentru orașul Bălți cu numele Pământeni-Basarabia, așezată în partea de Vest, de unde vin trenurile de Iași). Tregherii dau năvală la uși, îmbrâncindu-se. Rămân însă – ca de atâtea ori – dezamăgiți. Lume puțină și obișnuită. În mare parte negustori și slujbași care fac aproape zilnic acest drum. Cele patru vagoane au sosit mai mult goale. Călătorii coboară liniștiți, cu bagajele în mâini – aici, se vede, primează simțul economiei – și se îndreaptă spre piața trăsurilor, urmăriți de privirile galeșe ale tregherilor” (A.V.). Același autor face o adevărată apologie birjei bălțene: „În dosul stației e oarecare larmă. Birjarii se năpustesc la scară, căutând să-și completeze echipajul, deși în „birjă” stau comod abia două persoane. Birja e trasă de un singur fugar, așa ca în mai toate târgurile din Orientul european. E înaltă și îngustă, încât călătorii sunt puși mereu în perspectivă să ajungă dincolo de bordura șoselei. Obișnuit cu desele legănări ale trăsurii, birjarul stă cocoțat pe capră, imperturbabil. Face uz de „ghișiușcă” și-și ațintește privirile înainte, hulpav să scurteze distanța … De-o parte și de alta case, mai toate vechi, acoperite cu mușchi și așezate în neorânduială. Doar cele mai noi au ceva comun cu edilitatea urbanistică” (A.V.). E un oraș comercial, multietnic, provincial, ușor trist, cu o șosea ce taie suburbia în curba moale, spre stânga, până la o depărtare de aproape un kilometru, de unde se întinde în linie dreaptă, rezemându-se în apa Răutului care „vine din sus, printre maluri joase, tuciurie și molcomă, de parcă ar fi un eleșteu. Trece pe sub podul greoi, zidit din blocuri mari de piatră și-și deschide drum la vale, făcând ocolul întinsei urbe nord-basarabene” (A.V.).
Toate aceste elemente configurează imaginea unui „oraș-caracatiță”: „Strada care duce spre centru – ca în mai toate localitățile de mare aglomerație dintre Prut și Nistru – e rău pavată, deși regiunea e bogată în cariere de piatră. Hopuri la tot pasul. Trotuarele nu fac excepție. Lespezile sunt neregulate și dispuse la întâmplare. Vina, desigur, nu o poartă întreagă, edilii. Străduințele de o mai frumoasă gospodărie urbanistică se văd cu cât trăsura se apropie de centru. Orașul se dezvoltă normal. Edificii noi și altele în construcție vădesc că aici pulsează o viață intensă. Nici nu s-ar putea altfel. Orașul de pe Răut – prin poziția-i fericită – e locul cel mai potrivit pentru desfacerea produselor din tot nordul Basarabiei. De aici, drumurile de fier duc în trei părți, înlesnind astfel plasarea acestui mănos ținut răsăritean…” (A.V.)
Un element cu adevărat plăcut în geografia orașului e grădina publică, care îl reabilitează oarecum: „E în dosul străzii principale, într-un cartier liniștit, cartierul instituțiilor de cultură. Grădina are forma – se pare – a unui trapez. Nu e mare, totuși agreabil orânduită. Cineva își dă părerea că parcul Sorocii ar fi ceva mai … – Nici vorbă, acolo curge Nistrul. Copacii se ridică falnici și umbroși de te pierzi la vederea lor”. (A.V.)
Un interesant exercițiu (auto)imagologic asupra bălțenilor îl realizează Leon Donici: „Ce contrast izbitor între orașul Bălți și orășenii lui! Pe cât e orașul de frumos, simpatic cu verdeața sa, cu bulevardul și chiar cu unele din străzile sale ce poartă numele pitorescului inconștient, cu atât orășenii par plictisiți, obosiți și somnoroși. Nimic absolut nu-i interesează și nu vorbesc mai vioi decât despre afacerile reușite ale altora. Domnul Z. a câștigat bine, domnul X. a dat o lovitură extraordinară și a rămas cu două milioane în plus etc. Am fost la Bălți după concertele cântăreței Lidia Lipkovskaia. Despre dânsa, despre arta ei n-am auzit nimic. Despre diamantele sale și despre costume s-a vorbit foarte mult, ca și cum Lipkovskaia n-a cântat, ci numai ar fi expus tualetele firmelor pariziene de modă”.
Spațiu al plictisului și al ignoranței simulate, Bălțiul e un oraș „al tăcerii înțelepciunii”: „Lumea d-aici se adună la cafeneaua „Franҫois”, în centrul orașului, cafenea scumpă și proastă. Oamenii stau la masă și … tac. Cineva schimbă două-trei cuvinte și din nou tăcere, tăcerea înțelepciunii, poate și-a concentrării spirituale, iar pe deasupra plutește un val nevăzut de plictiseală”. Atmosfera comună, de plictis omniprezent, reanimată periodic doar de discuțiile despre prețuri și polemicile politice este evocată și de Dimitrie Iov: „Alții, aceiași în fiecare zi, ocupă mesele din fața restaurantului Popov și pun țara la cale. Iar când birja aduce de la gară vreun pasager bucureștean, bălțenii pun stăpânire pe el și-l descoasă „Ce se mai aude cu politica?” Și orice minunății ar spune noul sosit, cred, că pentru Bălți, ca nicăieri în alt loc, cetățenii torc din știrile politice firul amăgitor al vieții lor. În fața unei sticle de bere, lângă trăsurile ce stau șirag la bordura trotuarului, bălțenii ascultă povești politice pe care apoi le amplifică și le angrenează în fapte ce par verosimile”. (Leon Donici)
(…)
(Textul face parte dintr-un foarte consistent dosar realizat de Diana Vrabie în numărul de primăvară al revistei „Dacia literară”, dedicat orașului Bălți)
