Anca-Maria Rusu
Într-o lume teatrală aflată în continuă transformare, în care discursul artistic caută permanent noi forme de expresie, întâlnirea cu personalități care păstrează echilibrul între tradiție și inovație devine esențială. Anca Maria Rusu, profesor universitar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu din Iași” și profesor emerit al aceleași Universități, este una dintre aceste figuri. Cercetător al istoriei teatrului, critic, autor și formator al unor generații de artiști, ea reprezintă un reper pentru mediul academic și cultural românesc. Exemplu de eleganță, rafinament intelectual și generozitate, cu o carieră ce îmbină rigoarea studiului cu fascinația pentru spectacol, Anca Maria Rusu a contribuit semnificativ la consolidarea identității școlii ieșene de teatru. (Ioana Soreanu)
Ioana Soreanu: Când a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu teatrul, doamna profesor?
Anca Maria Rusu: M-am tot gândit… Îți faci, la un moment dat, niște bilanțuri. Când ieși la pensie, când mai primești și un titlu onorific atât de important, tocmai pentru că vine de la ai tăi. Cifric, întâlnirea mea cu teatrul a început prin anii șaptezeci ai secolului trecut, deja sună ciudat, secolul trecut, da… Copil fiind, am avut norocul, șansa formidabilă de a fi luată la teatru încă de pe la zece ani de tatăl meu, Ștefan Oprea, critic de teatru și film, dramaturg, și care a fost, la rândul lui, după ’90, el profesor la Facultatea de Teatru. Am avut, așadar, această șansă formidabilă. Desigur, nu înțelegeam întotdeauna, copil fiind, exact ce mesaj, nu-mi place cuvântul, dar am să-l folosesc totuși, vine dinspre scenă spre mine. Dar cred că mi-am format ochiul, memoria mea, constat în ultima vreme, e foarte vizuală, și acum sunt niște fleșuri dinapoi, vin imagini din spectacole de acum patruzeci-cincizeci de ani, deci au rămas undeva, n-am știut că sunt acolo. Și, încetul cu încetul, când am mai crescut puțin, aveam discuții la ieșirea din teatru și acasă, cu tata, care mă testa, acum îmi dau eu seama, să vadă cam ce-am reținut, ce mi-a plăcut, „de ce”. Cred că aceste discuții m-au format ca privitor la teatru. Îmi atrăgea mereu atenția: te rog să privești și obiectele, și decorul, și luminile, și culorile, nu-i urmări doar pe actori, nu urmări doar personajele și ce spun ele, urmărește-le și corporalitatea, și intonația. Adică, încetul cu încetul, mi-am făcut așa… un bagaj personal de privitor de teatru, la care nu voi renunța niciodată.
Ați urmat Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Ați și predat franceză la Facultatea de Litere, după care v-ați mutat la Universitatea de Arte, la Facultatea de Teatru. Cum s-a petrecut acest moment?
Un moment care a durat trei ani, de fapt. Eu am dat timp timpului. Am iubit teatru, am fost spectator, am scris despre teatru și după ce am terminat Facultatea de Filologie, așa se numea, Litere îmi pare mai frumos, acum. Lucrarea mea de diplomă, nu licență, se numea „Limbajul dramatic la Samuel Beckett”, sigur, în limba franceză.
O pasiune care avea să vă urmărească!
Da, a fost o epifanie întâlnirea mea cu Beckett. Și, după niște ani de navetă, că așa era pe atunci, orașele mari erau închise, nu mai vorbim de universități, după 1990 am dat un concurs la Facultatea de Litere, Catedra de Franceză, un concurs foarte dur; până în 2009, am fost asistent, lector, conferențiar. Și am predat mai multe cursuri, în fine. La un moment dat, am fost invitată de domnul rector Viorel Munteanu la o discuție. Eram deja conferențiar la „Cuza” și m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin la „George Enescu”. Mie mi s-a părut extraordinar, pentru că aș fi avut ocazia să schimb pasiunea pentru teatru în meserie, sigur, pe partea de discipline teoretice. Dar a mai durat puțin, au mai fost trei ani, pentru că eu aveam multe cursuri și mi s-a părut normal să plec doar în momentul în care avea cine să le preia. Și asta a durat trei ani.
Cum a fost când ați pășit în Facultatea de Teatru?
Ceea ce mi s-a întâmplat când am intrat prima dată în clădire, mă refer la clădirea de pe „Horia”, mi s-a părut fabulos, pentru că, am mai spus și o să o spun de câte ori voi putea, de la intrare, din holul de intrare, auzeam, după o ușă, un pian, mai încolo, o vioară, la o altă ușă, o arie se repeta, pereții holurilor acoperiți de tablouri ale studenților și, peste tot, sculpturi ale lor. Mi s-a părut că intru într-o lume din care nu o să vreau niciodată să plec. (…)
Ați spus, la un moment dat, că idealul este ca un artist să devină un om de cultură. De ce? De ce ar trebui să fie un artist om de cultură?
Acum, știți, mulți se numesc artiști. N-aș vrea să intru în niciun domeniu al modelor contemporane, vedetismelor. Mulți se numesc artiști, în fine. Artistul este un creator. Artistul adevărat creează, nu e doar un interpret. În mintea mea, cred că ar trebui să fie și vioara, și arcușul. Nu doar vioara fără arcuș, nu doar arcușul fără vioară. Întâlnirea asta înseamnă creație. Creația vine dintr-un bagaj cultural, cred. Sigur, artistul nu e artist dacă nu are talent, dar aici intrăm în alte discuții: ce e talentul? E și foarte multă muncă, unii zic că e mai multă muncă decât har. Nu știu, repet, nu sunt practician al artei. De ce trebuie să aibă? Pentru ca să poată înțelege rosturile nu numai ale artei teatrului și artei regizorale sau actoricești, ci și rosturile lumii. Un artist adevărat cred că are mai mulți ochi și pori prin care simte lumea, mult mai mulți decât avem noi, oamenii obișnuiți. Și atunci cultura e ca o poartă care se deschide spre ei înșiși, cred. Îi ajută să fie mai imaginativi, mai creativi, le dezvoltă fantezia, le dezvoltă curiozitatea, îi ajută să poată duce în ei înșiși un dialog și cu alte arte. Pentru că, în primul rând, chiar dacă a devenit un clișeu să spunem asta, teatrul e o artă sincretică. Nu înseamnă să fii om de cultură, să ai multe informații, acum oricine poate avea, în câteva secunde, orice și oricâte informații dorește. Important e să știi ce să faci ca, de la cunoștințe, să ajungi la cunoaștere. Cunoașterea conduce la o conștiință de sine și cred că se vede foarte limpede în scenă. Eu, ca spectator, văd din sală actorul cult. N-aș putea să spun în ce, în privire, în cum rostește, în felul în care relaționează cu ceilalți pe scenă. E actorul care face ca personajul în care „intră” să te pună pe tine, în sală, pe gânduri și să te și emoționeze, desigur, dar bine ar fi să fie amândouă. Vedeți, eu cred că, dacă rămânem la categoria actorie, un spectacol și un actor te pot emoționa și aud permanent chestiunea asta și zicerea asta: emoție, teatrul e emoție, arta e emoție. N-am nicio îndoială că e așa și nici nu s-ar putea să fie altfel, doar că, în același timp, cred că trebuie să te pună și pe gânduri.
Regizorul Alexa Visarion a vorbit, fiind invitat la Școala Doctorală de Teatru (n.r. din cadrul UNAGE Iași), despre artă ca o pătrundere în cunoaștere. Este teatrul un mod de a înțelege viața? Poate fi?
Nu știu dacă doar de a înțelege viața, ci și de a avea curajul să o înfrunți. Cred că e o modalitate de a găsi soluția ca ea, viața, acest personaj alegoric care ne urmărește pe toți, viața să fie măcar suportabilă. Pentru că trăim niște vremuri în care avem nevoie de a înțelege, într-adevăr, ce ni se întâmplă. Eu am înțeles, cred, cât am înțeles, mai am multe necunoscute de rezolvat, am învățat despre istoria omenirii, istoria umanității, despre condiția umană, pentru că suntem supuși, cu toții, acestei legi. Citindu-l pe Shakespeare, bunăoară, cred că am înțeles câteva „de ce-uri” ale relației pe care o avem cu celălalt, cu istoria, cu puterea și cu noi înșine. În acest fel, teatrul, da, ne poate ajuta să înțelegem viața.
Care sunt schimbările pe care le-ați observat, în ultimii zece-douăzeci de ani, la studenții de la Teatru? În ce fel s-au schimbat ei? S-au schimbat?
Inevitabil, pentru că și vremurile s-au schimbat, e alt context în care trăiesc ei și trăim și noi, profesorii. Inclusiv relația care se stabilește între noi și ei s-a schimbat. Ei sunt, să spun cu tristețe, mult mai pesimiști, mai neîncrezători, uneori, și în noi, nu numai în ceea ce cred ei că îi va aștepta sau nu îi va aștepta în momentul în care vor absolvi. Mi se par mai debusolați și mai confuzi. Sigur, nu pot generaliza, dar, așa, ca o privire de ansamblu, cred că trăiesc, ca să folosesc o metaforă, cu spaima lumii ca junglă; este o temă majoră și în literatură și în artă, dublată de spaima lumii ca labirint. (…)
În cazul dumneavoastră, cum s-a schimbat în timp raportul acesta de la spectator, la critic, la cercetător, la profesor? Toate acestea s-au întrepătruns, sigur.
Da, în timp și, uneori, fără să-mi fie propus. Există niște întâlniri, cum și artiștii vorbesc de șansa unor întâlniri cu alți mari artiști, la momentul potrivit; cred că fiecare avem întâlnirile noastre. Și, cumva, lucrurile au venit de la sine, s-au legat, scriind despre teatru încă din studenție. Tot Ștefan Oprea, tatăl meu, a fost cel care, spre spaima mea teribilă, pentru că era foarte exigent, într-o zi, după ce am văzut spectacolul Ciocârlia, mi-a spus: „te rog să scrii o cronică!” Și a fost primul pas; știam cam ce trebuie să conțină („trebuie”, vedeți!) o cronică de teatru, citisem o mulțime, mi-a mai spus, în mare, cam așa: astea sunt etapele, asta trebuie să urmărești. Tata scria cronică după ce vedea de două ori spectacolul și am rămas și eu cu această exigență. (…)
Să revenim la cronica despre Ciocârlia.
E departe, vorbim de studenția mea, începutul anilor ‘80. Da, și am scris-o cu mari spaime, gândind fiecare cuvânt, pentru că era o responsabilitate fiecare cuvânt. Am dat-o la citit, iar răspunsul a fost: „da, merge!” Am propus-o unei reviste studențești. Am mai făcut acest exercițiu de-a lungul timpului; nu îl mai fac în ultima vreme din diverse motive, asta e. Am scris despre teatru, o teză de doctorat, cărți… Am intrat și în zona filmului, tot făcând echipă cu tata, cu Ștefan Oprea; am lucrat ani de zile, amândoi, cot la cot, și la volumele, că au fost vreo trei reeditări, Stelele Oscarului, dar și la volumul despre dramaturgii francezi pe scenele românești în secolele XIX și XX; astea sunt lucrări care necesită ani de studiu, de adunare de date și de hermeneutică. A fost și ocazie să înțeleg ce înseamnă echipa, pentru că asta mi-a plăcut și când am venit la Facultatea de Teatru. Nu era facultate, era Departamentul de Teatru; acum, din fericire, e Facultatea de Teatru. Mi s-a părut că, la Facultatea de Teatru, ideea de echipă e mult mai puternică decât era la Litere. (…)
Ați condus Școala Doctorală de Teatru din Iași. Credeți că sunt teme de cercetare doctorală în teatru urgente, de mare actualitate, care ar trebui abordate?
Categoric, și se și întâmplă. Există atâtea forme de teatru astăzi, atâtea forme de expresie teatrală… În post-postmodernism, lucrurile s-au nuanțat, s-au liberalizat, s-au eliberat de granițe, de frontiere. Sigur, se practică teatrul, spuneam, în diferite forme. Este interesant de văzut ce e un teatru devised, ce e un teatru biografic, ce e un teatru doc, ce e un teatru al cotidianului; toate merită studiate pentru a da, cum să vă spun, conștiință de sine celor care fac teatru, că sunt actori, că sunt regizori. Unii fac doctorat nu pentru că țintesc nu știu ce post academic, ci pentru că au nevoie de o lămurire cu ei înșiși, și asta mi se pare formidabil. Mai nou, de pildă, problema asta, abordarea etică, e foarte puternică și în România, și în lume, și atunci, reprivit teatrul din această perspectivă etică, se obțin noi perspective. Inclusiv la Iași, în prezent, sunt în derulare câteva astfel de cercetări. Intervin, apoi, teme precum trauma în psihologia actorului, deci lucruri de arheologie a sinelui artizanului de teatru, preocupări pentru actul ratat, pentru eșec și depășirea eșecului.
Ce provocări întâlnește etica în mediul artistic?
E delicată discuția, am fost și eu membru în Comisia de Etică. Pentru mine, acum câțiva ani, etic însemna moral. Cred că acum să fac niște nuanțări: deontologia unei profesii trebuie, uneori, să fie clar decantată. Nu înseamnă că totul se rezumă la niște articole de lege. Și cred că nu e atât de greu, la urma urmei; dacă citiți un cod de etică, veți sesiza mult limbaj de lemn, îmi pare rău să spun, dar asta e, mult limbaj de lemn acolo. Cred că nu e atât de greu să performezi etic, atâta vreme cât ești respectuos, cât nu permiți ca libertatea ta de acțiune sau de exprimare să încalce libertatea de acțiune și de exprimare a celorlalți. Cred că, uneori, suntem prea grăbiți în felul în care relaționăm și ne permitem niște, cum să zic, decolteuri atitudinale și lingvistice, și asta nu e permis; să fim, cum să vă spun, să fim verticali. Poate sună iar clișeizat, dar s-au petrecut derapaje. (…)
Atunci când ați primit titlul de profesor emerit al Universității Naționale de Arte „George Enescu”, am fost în sală și m-am gândit că, în lumea aceasta în derivă, nu ne-am pierdut, totuși, definitiv, busola. Ea funcționează și ne arată unde este valoarea. Funcționează, Slavă Domnului! Acela a fost momentul când ați primit dumneavoastră acest titlul și, îmi aduc aminte, ați fost aplaudată de studenții dumneavoastră, nu se mai sfârșeau aplauzele, a fost un moment foarte emoționant. E un exemplu că modele există și cred că ei știu bine spre cine să se îndrepte. Simt, este imposibil să nu simtă.
Da, e adevărat, doar că mie mi-ar fi drag să știu că procentajul e 100%.
Nu, 100% nu e, nu știu care este, și mie mi-ar plăcea să știu statistic…
Cred că orice profesor și-ar dori să știe că i-a convins și că e, eu vă spun, așa văd, e foarte vizual tot ce mi s-a întâmplat, și în ultima vreme, și înapoi; adică, așa mi-aș fi dorit eu, să fie ca un copac cu rădăcini foarte puternice și care, în loc de ramuri, să aibă aripi. Asta să le putem da noi: rădăcină, sentimentul că aparțin unui loc, prin loc nu mă refer neapărat la Iași sau… și care să le permită să-și construiască un trunchi și, mai ales, să le crească și aripi.
Am observat că există o generație de regizori, în teatrul românesc, foarte talentați, foarte diferiți, care pun probleme diferite, le abordează foarte diferit. Vreau să vă întreb, din punctul dumneavoastră de vedere, este teatrul românesc într-un moment de cotitură astăzi? Sau poate nu de cotitură, dar important, să zicem, care să însemne ceva.
S-a vorbit frecvent când despre criza teatrului, când despre criza criticii; eu nu cred că e o criză. Cred că e un moment prielnic care, în ultimii ani, a arătat că se poate face teatru și instituționalizat, și independent. Cred că aripa – ca să revin la imagine – teatrului independent a prins avânt și e nevoie și de această aripă. Deci se diversifică și modalitățile de raportare la un repertoriu, la organicitatea artei teatrale, în care teatrul independent ar trebui, însă, sprijinit mai mult, pentru că, dacă e independent, nu înseamnă că e strict treaba lor cum se descurcă financiar. E un alt tip de voce, mult mai ancorată în imediat. Teatrul acesta educațional, teatrul comunitar, teatrul oprimaților, cum spunea Augusto Boal, teatrul care iese spre public și nu așteaptă să vină publicul într-o sală, teatrul care itinerează. Mi se pare că sunt foarte mulți regizori tineri, extrem de curajoși. Există și alte generații de regizori, putem alege. Și nouă, ca spectatori, nu ne poate fi pe plac tot ce vedem, este imposibil, dar putem opta, ceea ce, mai demult, nu era posibil; de aceea, cred, putem vorbi de generozitate și de bogăție teatrală. Cu bine-cunoscutele austerități din ’90 încoace, de asta nu cred că vom scăpa prea, prea repede, dar eu sunt încrezătoare și sunt voci noi, iubite și apreciate. Nu văd, așadar, un conflict. Știți că se mai vorbește de conflictul între generații, chiar dacă mai sunt tensiuni sau puncte de vedere diferite; dar noul e nou pentru că se raportează la un vechi, deci e un circuit dialectic.
(Interviul a fost difuzat în emisiunea „Oameni și idei”, realizată de Ioana Soreanu, pe 18 noiembrie 2025, urmând a fi difuzat integral în numărul de primăvară al revistei „Dacia literară”)
