Călin Ciobotari
În ultimii ani, regizorul de teatru și film Alexa Visarion a devenit un intim al cărților de teatru care, într-un fel sau altul, îl conțin: fie ca personaj (Univers filmic – Alexa Visarion. Jurnal de spectator, de Vasilica Bălăiță, Portret de artist – Alexa Visarion. Alexa Visarion sau destinul creației, coordonator Elena Saulea), fie ca autor (Împotriva uitării și, recent apărută la Editura Ideea Europeană, Nostalgia valorii).
Volumul de față, continuând simbolic șantierele memoriei deschise în Împotriva uitării, operează cu două concepte esențiale: nostalgia și valoarea. Sunt două concepte, din păcate, deturnate azi de la sensurile lor primare, sensurile adânci. Primul este cel de „nostalgie”. El repune în discuție condiția „omului nostalgic” și nostalgia ca stare de fond a ființei umane aflată în dispoziții privilegiate, de creație. În spațiul românesc al ultimilor ani, din nefericire, nostalgia este vehiculată într-un sens mai degrabă social: se vorbește frecvent despre „nostalgia după vremuri mai bune”, eventual vremurile comuniste. „Nostalgia” are uneori și un sens negativ, „nostalgicii” fiind asociați uneori retrograzilor, depășiților, oamenilor blocați în trecut. Sensul filosofic al termenului este evocat, însă, tot mai puțin. Celălalt termen al titlului de față trimite la „valoare”, concept în privința căruia pare că suntem astăzi mai derutați ca oricând.
„Nostalgia valorii” implică o revizitare a trecutului și o recuperare prin readucere în atenție a unor valori cu potențial de exemplu. Evident, discuția se desfășoară pe terenul teatrului, însă capitolele pe care Alexa Visarion le propune pot fi oricând capitole distincte ale culturii românești, în formulele ei de exemplaritate. David Esrig, Ilie Gheorghe, Grigore Vasiliu Birlic, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Lucian Pintilie, dar și Caragiale, Camil Petrescu, ori, da dată mai recentă, Atena Elena Simionescu, Sorina Bălănescu, Bujor Prelipcean, ba chiar și starețul Teodosie de la Mănăstirea Zosin (Botoșani) – sunt figuri luminoase așezate în galeriile personale ale lui Alexa Visarion. Și nu, nu avem de-a face cu un muzeu al figurilor de ceară, ci cu o construcție foarte vie, adeseori polemică, tentantă prin frumusețea ideilor și interpretărilor adăpostite aici.
Alexa Visarion nu ne propune simple excursuri prin operele sau biografiile celor citați, ci – și aici este marele merit al volumului – reinterpretări utile prezentului, relecturi sau priviri imersive ce coboară în profunzimile temelor abordate. Sunt absolut remarcabile capitolele despre Caragiale și relecturile pe care le propune Alexa. Ni se relevă unghiuri cu totul noi ale unei opere care, brusc, se scutură de balast și devine de o prospețime indiscutabilă. Un efect similar îl încerci parcurgând paginile despre Camil Petrescu, asumat deopotrivă ca literat, dramaturg, publicist, teatrolog. Spre deosebire de alte practici ale interpretării exersate de interpreți excesiv de reverențioși față de operă, Alexa Visarion intră în dialog cu aceasta, o provoacă, o tatonează, aproape recurge la armele flirtului intelectual pentru a o determina să se deschidă în deplina ei noutate. Ambele capitole – despre Caragiale și Camil Petrescu – sunt atât de bine structurate, încât te obligă să nu mai revii vreodată la cei doi clasici fără a ține de cont de ceea ce propune, pe marginea și din interiorul lor profund, regizorul-teoretician.
Nostalgia valorii nu este, nicidecum, o carte facilă. Nu își propune popularizări sau vulgarizări ale unor teme complexe, nu își dorește efecte de marketing asupra unor figuri ale culturii române. Autorul ei are exigențe înalte, citările sale presupun cultură a receptării. Cartea își cere un public elevat și deschis, pentru care Kirkegaard, Nietzsche, Schopenhauer, Blaise Pascal sunt nume cu rezonanțe familiare.
Atrăgător și mereu problematic la tipul de gândire al lui Alexa Visarion este permanenta sa preocupare de a reflecta asupra condiției artei, semn evident de predispoziție spre filosofare, spre gândire pură. Relația lui Alexa cu arta este una complexă: el nu se limitează la a o practica, la a ne vorbi din interiorul ei, ci exersează acele priviri de deasupra, specifice meta-discursurilor. Miza Nostalgiei valorii este astfel dublă: cartea nu vorbește doar despre oameni în artă, ci și despre artă în oameni. Dialectică subtilă și relevantă pentru cititorul atent… Altfel spus, Arta însăși devine în această carte un personaj omniprezent, la fel cum Autorul, Alexa însuși, este, la rândul său, un alt personaj. Căci cartea este și una despre un sine reflectat în întâlnirile sau lecturile întreprinse în toți acești ani de creație și meditație. În treacăt fie spus, în câteva secțiuni, Alexa Visarion ni se dezvăluie în deplina lui umanitate. Simți asta atunci când, bunăoară, scrie despre Mănăstirea Zosin sau despre Bălușeni, satul său natal. Sunt paragrafe care nu se citesc, ci se aud, efect straniu de prezență directă a unui autor ce ți se confesează prin adresabilitate directă. La fel, paragrafele despre Elena Saulea, sora regizorului, ea însăși un spirit profund al culturii române sau multe alte pasaje în care neutralitatea teoreticianului lasă loc de exprimare sentimentelor și atitudinilor.
Îl citesc cu mare plăcere pe Alexa Visarion. E un excelent stilist. Degeaba ai idei formidabile, dacă nu deții un condei capabil să le exprime, să le așeze în materialitatea cuvântului. Relația lui Alexa Visarion cu limba română este una cu totul și cu totul privilegiate. Scriitorul Alexa simte pulsul lăuntric al cuvintelor, simte ritmurile lor, știe exact ce epitete să folosească pentru a descrie concis, precis și plastic. Un exemplu: atunci când scrie despre actorii interpreți din schița Bubico, Birlic, Caragiu și Horațiu Mălăiele, folosește, în cazul lui Mălăiele, o sintagmă care descrie cu o perfecțiune înspăimântătoare ceea ce face actorul în personaj: „ripostă reactiv disprețuitoare de fante-pușlama”. Este exact modul în care percepeam această interpretare, însă îmi lipsea definirea. Sunet de mecanism ce se îmbină perfect cu un altul – clic!, știință de a esențializa, de a comprima fără sacrificarea stilisticului.
Un alt merit colateral al volumului ține de deschiderea continuă în care se află cartea. Principial, fiecare capitol are un erou, un personaj principal, însă Alexa Visarion nu rămâne focusat strict pe acest personaj, ci, prin ricoșeuri culturale, aduce în atenție noi și noi personaje. Galeria de portrete se lărgește progresiv, dar discret, o sumedenie de personaje de „extratext” arătându-ni-se de printre rândurile cărții și lărgind tot mai mult orizonturile receptării.
Cartea aceasta este un „acasă” pentru cei ce au vocația autenticului și pentru cei predispuși la nostalgii de bună calitate. Se vor simți aici într-un mediu familiar și, mai mult ca sigur, vor realiza că sunt parte dintr-o comunitate tăcută, dar foarte intensă: comunitatea oamenilor care încă mai cred în valoare!
