Dan Lungu în dialog cu Mihai Pamfil
Lucrările sale m-au intrigat. Mai ales acelea în care lucrurile se află în punctul din care o pot lua razna oricând. Există acolo un echilibru fragil, în care ordinea ține piept haosului cu ultimele puteri, în care realitatea se destructurează și lumea așa-cum-o-cunoaștem abia mai seamănă cu ea însăși. E o linie subțire dincolo de care se poate întâmpla orice, fie dezlănțuirea stihiilor, fie o nouă armonie imaterială. Mi se pare un motiv suficient de puternic să vrei să vorbești cu un autor.
Așa că, într-o bună zi, împreună cu Dana hotărâm să ne aventurăm la atelierul său din Armeană. Ne așteaptă în capul scărilor exterioare. La 71 de ani, Mihai Pamfil este suplu și vioi, cu vorba măsurată. Traversăm rapid holul pe care îl împarte cu pictorul Bogdan Teodorescu, străjuit de un cal de ghips, și pătrundem în atelierul compus din două camere. Înaintăm pe o cărare îngustă, printre tablourile stivuite în fel și chip, într-o arhitectură futuristă. În cea de a doua încăpere, încearcă să încropească o măsuță și trei scaune, dar spațiul refuză să colaboreze. Politețea autentică a artistului se lovește de încăpățânarea materiei. Vorbim, ne strecurăm, ne contorsionăm, smulgem câte o lucrare care ne entuziasmează, să o vedem mai bine. Printre altele, aflăm că a făcut liceul de artă la Iași, apoi facultatea la București. După un ocol îndelungat prin Baia Mare, unde a ajuns cu repartiție la terminarea facultății, în 1993 se stabilește la Iași. Aici va preda la Universitatea de Arte până la pensionare. Deschide o mapă doldora de desene în creion și tuș, de mici dimensiuni – le-a făcut în spital, nu de mult. Dintre profesorii pe care i-a avut la București, nume sonore, îmi atrage atenția și tresar la numele Yvonnei Hassan, eleva lui M.H. Maxy. De o vreme, mă obsedează tema prezenței și ecourilor, fie ele și târzii, ale avangardei istorice în spațiul cultural ieșean. Ea se adaugă proiectului meu, mai vechi, de cartografiere biografică a Iașului cultural. N-a mai fost decât un pas până să-i propun să facem un interviu. (Dan Lungu)
Dan Lungu: Câteva cuvinte despre copilăria de la Fântâna Blănarului?
Mihai Pamfil: Doar câteva cuvinte? Să știți, copilăria, în cazul meu, e o stare perpetuă, fără nici un raport cu vârsta afișată pe ecran! N-am încetat, până la 71 de ani, să mă joc și să visez cai albi pe pereți! Și să mă mir de bunele și relele care alcătuiesc existența noastră de fiecare zi. Dacă îmi cereți să mă refer doar la primii ani ai copilăriei, lucrurile se simplifică. M-am născut demult, demult, într-o lume sumbră, devastată de război, foamete, inflație. Primele imagini pregnante pe care mi le aduc aminte sunt ale unor tractoare primitive, pe șenile, un fel de tancuri. Prin negrul lor unsuros, vălătucii de fum eșapați în văzduh, zgomotul lugubru pe care îl făceau la trecerea prin sat terifiau păsăretul și pașnicele divizii canine. Însă pe noi, copiii, ne fascinau. Duminica erau parcate în curțile oamenilor și pe marginea drumului, și atunci puteam să le privim de aproape, să le pipăim, să le mirosim… După dispariția lor din peisaj, se întâmpla să reapară, uneori, în mâzgălelile noastre, în cărbune, pe calcanul alb al caselor, ceea ce atrăgea mânia zeilor și cuvenita pedeapsă corporală din partea părinților! Nu scăpam, însă, cu atât. Ni se puneau la dispoziție găleți cu var și bidinele pentru a ne distruge singuri opera! Așa mi-am făcut eu debutul în grafică și pictură (bucata de cărbune înlocuia penița, iar bidineaua – penelul). Un debut scandalos!
Perioada școlarității aparține scandalului în formă continuată, având în vedere că marginile albe ale caietelor și manualelor deveneau teatrul necenzuratelor mele impulsuri „artistice”! Târziu, prin clasa a șaptea, cu ocazia unui sejur într-o clinică ieșeană, ca să-mi suport mai ușor condiția lamentabilă, de tânăr pacient, mi-am găsit refugiul în desen. Am făcut portretele tuturor tovarășilor de salon, apoi ale surorilor de caritate și ale copiilor acestora. Drept urmare, am fost sfătuit ca după absolvirea ciclului gimnazial să mă înscriu la un liceu cu profil artistic. Așa am și făcut. M-am înscris și am dat examen de admitere la Liceul „Băncilă” din Iași. Astrele mi-au surâs și am intrat, și timp de patru ani am beneficiat de îndrumarea unor dascăli adevărați (Pavel Giligor, Liviu Suhar, Mircea Ispir, Ion Buzdugan), foarte greu de mulțumit, din fericire. În atmosfera de „cazarmă romantică” a liceului (acceptați oximoronul!), stimulat și de filmele și de cărțile citite, dedicate unor artiști iluștri, de lucrările văzute la muzeu sau în galeriile U.A.P., de discuțiile aprinse cu unii dintre colegi, lucram, într-o stare de febră euforică, până la epuizare. În vacanțele petrecute în satul meu din județul Vaslui mă relaxam prin studiu! Cele mai multe și mai importante descoperiri în materie de pictură și desen le-am făcut lucrând, experimentând, stricând, greșind, în anii de liceu.
Cum s-au raportat părinții de-a lungul timpului la această pasiune devenită apoi „meserie”?
Părinții mei, având ei înșiși pasiuni artistice (mama țesea covoare și pânzeturi, tata era „tenor”, cânta la sărbători, în familie!), mi-au fost alături. S-au bucurat că fac cu plăcere ceea ce fac, că n-a fost nevoie să-mi bat capul cu alegerea meseriei, ea impunându-se de la sine, într-un fel, cum se întâmplă mai totdeauna cu pasiunile, care te aleg ele pe tine, nu tu pe ele, sau, mai exact, și tu pe ele, dar după ce ești deja prizonierul lor!
Când ați știut că sunteți artist? Sau: când v-ați simțit prima dată artist în deplinul sens al cuvântului?
Când am aflat din mai mult de trei surse independente și credibile (Tiberiu Alexa, Mihai Olos, Magda Cârneci, Ana Lupaș, Marina Preutu, Dan Grigorescu, Theodor Redlow, Grigore Ilisei, Adrian Podoleanu, Radu Negru, Corneliu Antim, Maria Magdalena Crișan, Traian Mocanu, Valentin Ciucă, Radu Săplăcan, Val Gheorghiu, Maxim Dumitraș, Tudor Zbârnea, Ioan Marchiș, etc.). Mă joc, desigur! Simt că sunt artist de câte ori „muzele” binevoiesc să colaboreze cu mine, pentru ca împreună să rostim un adevăr de natură estetică. Numai atunci. În rest mă simt un simplu stricător de culori, hârtie, pânză etc. Lucrul cu materia vie (căci substanțele, pigmenții își au viața lor proprie, capricioasă) e foarte dificil, dacă îți propui să n-o tratezi rutinier, ca pe o materie moartă, cum se întâmplă frecvent în arta de idei, unde obiectul material este un simplu pretext pentru comunicarea unui conținut ideologic.
Ați făcut facultatea la București. Cum arăta capitala în acei ani? Dar mediul artistic? Care sunt cercurile literare și artistice pe care le-ați frecventat?
Orașul București era un furnicar vesel și cosmopolit, care se autointitula, cu orgolioasă candoare, „Micul Paris”, și nu fără un oarecare temei, cum aveam să mă conving peste decenii, cu ocazia unei excursii în capitala Franței. În preumblările mele prin „Orașul Luminilor”, în anumite momente aveam sentimentul că mă aflu pe nu știu ce stradă din București. Însă atmosfera capitalei noastre s-a deteriorat serios după cutremurul din 4 martie 1977, care a atras moartea a mii de oameni și stricăciuni materiale incalculabile. Mediul artistic era poluat ideologic, însă nu într-atât încât să înăbușe talentele autentice. Puteai zări, la Dalles și în alte galerii, lângă atâtea conformisme (tributul plătit pentru ca U.A.P.-ul să nu fie desființat), și câte-o floare rară de Corneliu Baba, Ion Popescu Negreni, Gheorghe Anghel, Georgeta Năpăruș, Costel Badea, Vasile Kazar, Traian Brădean, Horea Bernea, Ovidiu Maitec ș.a. Diriguitorii vieții artistice de la noi erau, pe vremea aceea, Dan Hăulică, redactor șef la revista de cultură universală Secolul XX, și Ion Frunzetti, critic și istoric de artă, traducător de literatură universală, comisar din partea României al Bienalei de la Veneția. Grație prestigiului lor internațional, ei au reușit să aducă pe simezele galeriilor bucureștene nume de marcă ale avangardei europene și americane.
Când vorbim de mediul artistic bucureștean, nu putem face abstracție de muzee. Am petrecut sute de ore în muzee, analizând „cu lupa” operele care mă fascinau, din patrimoniul național și universal. De câte ori mă simțeam golit, pustiit, din pricini inefabile, alergam la muzeu să fac o baie de soare contemplând tablourile lui Tonitza sau Lucian Grigorescu. Când mă simțeam prea ușor, frunză în bătaia vântului, a curentelor la modă, alergam la muzeu să contemplu „Cumințenia pământului” a lui Brâncuși sau pământurile grave ale lui Andreescu ori Corneliu Baba. Când mă simțeam claustrat, arestat într-o cușcă ingrată, alergam la muzeu să contemplu vastele deschideri din pânzele lui Aivazovski sau Nicolae Grigorescu.
Răspunsul meu la ultima parte a întrebării dumneavoastră este: niciunul. De altfel, nu aveam cunoștință de existența vreunui cerc artistic în București. Ideea de cerc, de grup artistic, nu era agreată de către autoritățile vremii, care-i atribuiau conotații subversive. În ochii lor, orice formă de adunare a unor oameni cu preocupări ciudate (arta fiind o astfel de preocupare!) avea un substrat conspiraționist. Auzisem de existența grupului „Sigma”, dar el luase ființă și funcționa departe de București, unde vigilența cerberilor era mai scăzută.
Ce profesori ați avut la București? Care sunt cele mai pregnante amintiri cu sau despre ei?
La Cromatologie și studiul desenului pe Costel Badea, la Compoziție pe Romeo Voinescu, la Crochiuri pe Andrei Sobotka, la Estetică pe Gheorghe Achiței și Anca Oroveanu, la Desen proiectiv pe Schobel, la Antropologie culturală pe Gheorghe Ghițescu, la Istoria artei medievale românești pe Raoul Șorban și Victor Ieronim Stoichiță, la Istoria artei universale, până la impresionism, pe Yvonne Hasan, la Istoria artei moderne și contemporane pe Ion Frunzetti. De la toți am învățat ceva și le sunt recunoscător tuturor. Unii m-au învățat carte, alții, mai puțini, m-au învățat, în plus, entuziasmul, căci izbuteau să creeze, prin incandescența mărturisirii, vertij intelectual. Așa era Gheorghe Ghițescu, care te purta prin niște spații de unde te întorceai complet transfigurat.
Care au fost traiectoriile profesionale ale colegilor de generație?
Mulți dintre foștii mei colegi de generație, mai lucizi, s-au reorientat, s-au „reinventat”, optând pentru arhitectură, medicină, limbi străine etc. Câțiva, cu vocație donquijotescă, au rămas pe traiectoria iluziei. Unii dintre ei sunt nume ilustre ale artei românești contemporane (Mihai Chiuaru, Ioan Iancuț, Gheorghe Drăgan, Marcel Chițac, Gheorghe Zărnescu, Ion Buliga,Traian Mocanu, Virgiliu Parghel, Ilie Bostan, Viorica Petrovici, Cezar Atodiresei, Constantin Catargiu, Sorin Nicodim etc.).
Cum se face de ați ajuns la Iași? Cum arăta Iașul în anii în care v-ați instalat aici? Care era atmosfera artistică?
La Iași am făcut liceul. Și era firesc să mă întorc. M-am întors însă după un ocol prin Baia Mare, oraș de pictori. La stabilirea mea definitivă în Iași (1993), orașul își schimbase mult fața, nu mai era târgul pe care îl cunoscusem în anii liceului. Dispăruseră din peisaj căruțele care aprovizionau cu bunătăți piețele, dispăruseră ghicitoarele în cărți, flașnetarii, lustragiii, scripcarii și cobzarii de prin cârciumi, dispăruse hala de pește și dispăruseră cișmelele stradale, la presiunea afaceriștilor, a vânzătorilor de sucuri și apă minerală. Mediul artistic favoriza competiția profesională. Vechea cenzură politică se desființase, nu însă și dezbaterea politică. Academia de Artă (cum se numea atunci universitatea noastră) se străduia să-și modernizeze programele, și acorda burse de studii în străinătate tinerilor profesori. La Iași începeau să se organizeze manifestări tip performance sau happening, cu invitați din țară și din lumea largă.
(Interviul complet în Dacia literară, nr. de primăvară, 2025)
