Alexa Visarion
În paradis se află arborele vieții și cel al cunoașterii, cel din urmă fiind un paravan pentru primul. Numai cel care și-a limpezit calea prin pomul cunoașterii se poate apropia de Pomul Vieții. Arta este o stare în care putem trăi ispitiți de cunoaștere, în structura noastră intimă simțim că sunetele universului ne cuprind în aura lor edenică. Și astfel înțelegem… muzica, cuvântul, tăcerea, ploaia, nașterea, moartea, Cerurile… Artele sunt organismul spiritual al eternității, pâinea ei cea spre ființă…
Depinde ce știm, cât știm, cum știm și cum îi facem pe alții să știe… „să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul” – Nichita Stănescu. Cât contează, în ziua de astăzi, adevărul? Dar degradarea susținută şi aclamată într‑un climat viciat de prostie agresivă şi ticăloșie interesată? Mai poate fi oprită? Dar dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna în spațiul miticist-danubian-pontic are acum momentul ei de desăvârșire? Sau încă proliferează?
Știu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existență. Nu scapă nimeni de violența extinderii rinocerizării. Dacă nu pătrundem cu responsabilă atenție gândurile, dacă nu le descătușăm din lașitatea lâncedă a acceptării, dacă vom continua cu tenacitate și mândrie deșănțată transferul, pervertirea sensurilor în surogate, permițând cu supunere totalitatea dereglărilor esențiale ce impun cinic și persistent autoritatea imposturii, atunci nimicnicia ce ne stăpânește pe arii întinse prezentul va fi și singura certitudine a viitorului.
Nu mai avem astăzi teatru de calitate? Ba da, încă avem… Nu mai avem talente responsabile și demne? Avem… regizori, actori, scenografi, coregrafi, tineri și încă tineri, inteligenți, înnobilați de creativitate și distincție. Nu mai avem public care iubește și solicită magia teatrală? Avem încă, împotriva trendului și mistificării… oameni din toate generațiile care caută întâlnirea magică plină de înțelesuri, de bucurie pentru suflet, și iluminare pentru minte prin arta teatrului.
Și atunci, de ce simțim cu toții prezența epidemic cuceritoare a imposturii în teritoriul vocației? De ce, odată cu ridicarea la ceruri a marilor creatori români ai artei spectacolului, prin gândire, atitudine și faptă și nu e mic numărul artiștilor de referință emblematică nici acum, de ce ne asuprim tiranic idealurile de demnitate profesională cu indiferență față de cultul creativității, validat în întreaga sa diversitate de criterii de judecată și analiză, odinioară autoritare, de structuri de competență conceptuală, altădată prezente cu sinceritate și amplitudine în athanorul teatral, și întotdeauna întreținând o densitate specifică nealterată a gândirii și fanteziei.
S‑a pervertit înțelesul artei prin simplul fapt că au pătruns în teritoriul personalizat al creației mulți intruși, săraci în substanța lor interioară, fără adâncime afectivă, stingheri în cuprindere, dar îndrăzneți în obrăznicie orgolioasă. Sunt puternici doar prin dimensiunea lor de serie uniformă și searbădă, prin care se identifică. C.V.‑urile lor au devenit „profitabile” prin cumulul de titluri și participări „prestigioase”. Sunt masteranzi și doctori, informați în toate și în tot, de cele mai multe ori de pe net, câteodată și din cărți pe care le citesc cu o înțelegere și pătrundere banală și le susțin apoi cu superficialitate diletantă împăunați fiind de un orgoliu malign. Nu au cu arta vie decât un contact epidermic, nu pătrund niciodată esențele, nu au în ființa lor nicio urmă de conținut interior. Se cred misionarii unui teatru nou, modern, postmodern, post‑postmodern. Acești actori, critici, regizori, manageri cu studii în țară sau, mai ales, pe undeva pe afară, nu știu nici nu vor să afle că arta trebuie să sugereze, să nu stăruiască până la trivialitate în vizualizări kitsch shock și politically correct. Nu intră în mintea lor cucerită de parvenire ideile care interesează cu adevărat. „Nu vă dați seama – spunea Pascal – de primejdiile sănătății și de avantajele bolii”.
Neliniștea constituie prima etapă a reflecției. „La ce bun atâta frenezie a noutății, a noutății în ordinea gândirii, a poeziei, în totul?… Noutatea și iarăși noutatea. E ridicol. Cred că ideea cea mai simplă, cea mai directă, cea mai dificilă, însă, este aceea de a trăi cu contradicțiile proprii. E necesar să le accepți…[…] Tot ce este sfâșiat interior este modern, iar tot ce e limpede și univoc e învechit”. (Emil Cioran)
Putem consimți că artele, în multitudinea exprimărilor, trăiesc prin densitatea și poezia ce le întreține rostul. În vechea persană artă înseamnă ordine. Ordinea pe care și-o impune artistul înseamnă o disciplină asumată care să-l ferească de perturbări, de eschivele comodității și, în același timp, să-l înrădăcineze în el însuși. E o expansiune vegheată de toate simțurile care să excludă himericul și care dimpotrivă să oblige creatorul să se concentreze asupra unei centralități esențiale pentru a însoți prin conștiință interogații nesfârșite. „Artistul este înrudit cu principii, întrucât duce, ca și ei, o existență reprezentativă” – Thomas Mann.
Secolul nu demult pornit la drum, ce își profetizează stihial mileniul, este atașat în esență, mai mult ca oricând, eshatologicului și universalului care s-a ființat în zbuciumul dureros al secolului douăzeci, în care, dincolo de teroare și spaimă prin cele două războaie mondiale, prin dictaturile din Est și Vest, a fost salvat uman doar de marii artiști și operele lor care au reformat prin libertatea asumată a opțiunilor determinante estetic toate traseele de creativitate și au întărit reflecția în contururi de magie prin descătușarea spirituală.
Dostoievski, utopic, credea cu smerită adâncime că numai „frumusețea va salva lumea”, și astfel am putea să ne deschidem înțelegerea către mai mult decât realitatea împovărătoare, stresantă și de multe ori irespirabilă, care ne înjosește robindu-ne unui mereu, altfel, mare Nimic, dintotdeauna gălăgios și manipulator de iluzii deșarte.
Trebuie să avem curajul înălțării spre ideal, să intrăm în dialog cu vibrațiile naturii, cu pulsațiile planetei, ale întregului necunoscut spațial, cu sinele nostru profund îndumnezeit de iubire. Artistul, asemeni regelui antic, Cressus, e tentat să transforme tot ce atinge… Turbulența forțelor creative, venind din abisalitatea noastră necunoscută se ierarhizează genuin în creațiile purificatoare, trans-emoționale, ale unei viziuni de sinteză pe care creația o poartă în numele unei voințe de plenitudine și totalitate. Totalitatea este aceea a cercului și mă gândesc la el nu ca la o figură ce ne circumscrie împrejurărilor, care să ne limiteze, ci, dimpotrivă, ca la o emblemă a expansiunii la care visează un artist, așa spunea cândva Dan Hăulică.
Am văzut demult, în primăvara anului 1981, la The Metropolitan Museum of Art, desenele lui Leonardo da Vinci. Îmi amintesc Potopul. Planurile detalii, mâini împreunate, degete ce se încleștează, toate sugerând un decupaj vizual tulburător de necuprins într-un singur gând… Păsările speriate și agresive așezate pe creștetul capului sugerează întinderea nesfârșită de apă ce înconjoară barca și prefigurează o imagine apocaliptică, încărcată însă de tragică noblețe umană. Da Vinci era un vizionar, iar visul vizionarului exprimă în fond o realitate, în unicul mod în care aceasta poate susține un sens, un rost, un înțeles. La fel de viu atunci și acum… Timpul nu este decât un Sancho Panza al creației, un fel de vibrație universală pe care arta o preia și o semnifică în neliniștitoare expresivități vizionare.
Arta, chiar și arta teatrului, nu e și nu a fost niciodată un confort. Este un strigăt interior, o călătorie inițiatică spre căutarea de sine, într-un fel o posibilitate ca artistul să se elibereze de spaime și neputințe, de a se întări, de a se salva, poate de a se mântui.
Totuși, astăzi, cu voia sau fără voia noastră, avem un specimen de artiști virusați de orgoliu… sunt prea siguri, câteodată fuduli și impertinenți fluturând gălăgios C.V.‑urile validate, dar fără acoperire, prin seminarii și colocvii, workshop-uri și comunicări în care mulți dintre ei, artiști fără carieră artistică vizibilă, fac figurație în public pălăvrăgind despre creații și creatori… Nu explici universul marilor personalități inventariind opera lor, cărțile lor, gândurile lor. Ceea ce e acolo este o experiență trăită, o ardere, o ființare pe care trebuie să o asimilezi cu umilință și smerenie și cu un curaj exploziv. Teatrul e trăire personală și nu se împrumută sau închiriază. Bifarea cu abilă suficiență, abil mascată în paginile resumé‑ului, a unei experiențe artistice nu este altceva decât un fals, o minciună nocivă…
Acest rang al imposturii a proliferat și mistifică întreaga existență artistică. Care sunt sursele acestei malformații? În primul rând starea educației și culturii românești actuale. Școala mistifică, de multe ori, prin sistemul implementat, impus fără discernământ în numele europenizării. Trebuie să spunem cu tărie că lucrul cel mai activ și, în același timp, cel mai dureros astăzi, la noi, este faptul că impostura slujește reforma. Reformă fără criterii și fără implicarea valorii, reformă mistificată, reformă slogan. Umor și predestinare mitico‑miticistă-dâmbovițeană…
În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea și responsabilitatea, trăim supuși și confuzi un timp al maculării prin tirania vociferărilor și erupțiilor perfid – generoase. Trebuie să fim responsabili de adevărurile prezentului și avem obligația să descifrăm incertitudinile viitorului pentru a realiza și impune o existență demnă și o creație cu altitudini esențiale, vie și densă, românească, europeană și universală deopotrivă. Și totuși înlocuim cu tâmpă seninătate necesități stringente de atitudini și acțiuni cu sloganuri, tabuuri și mimetism slugarnic. Acești membri de onoare ai imposturii, de multe ori semnează, parafează, decid, cultivându‑și propria suficiență.
Ce doare și tulbură cel mai adânc? Climatul moral, lipsa exemplarității, calitatea vieții, lașitatea, toate vorbesc despre prăbușirea valorică. Voci distincte și distinse odinioară nu mai au puterea mesajului, iar trâmbițașii bolnavi de hegemonie s‑au așezat făloși în primul rând. Experiențele altora cunoscute după ureche devin automat obiectivele noastre, țeluri, ținte de implementare, fără însă a le înțelege și a le aprofunda măcar la un prim prag de onorabilitate și decență profesională.
Deceniile actuale cultivă întâmplător sau conștient, fariseic sau interesat, în cârdășie sau naivitate, proliferarea structurii de mediocritate, victorioasa mediocrizare înregimentată. Democrația, schimbarea, economia de piață, justiția, autonomia, restructurarea, creația liberă etc. etc. devin, din nobile cerințe obiective ale dezvoltării, „chestiuni arzătoare la ordinea zilei” și alibiurile imposturii impertinente.
Trăim în România, având din nefericire o descifrare încețoșată a viitorului. Teritoriul vocațional nu mai poate să‑și acorde nicio perioadă de relaxare în ceea ce privește perspectiva menirii sale. Semnalul de alarmă a fost tras, de mult. Și? Nimic… Indiferență… Tăcere…
„Arta nu este o necesitate imediată pentru societatea umană, iar artiștii vor fi veșnic niște excepțiuni […] Generații după generații de imense majorități se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit, una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire și cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinați întotdeauna numai câțiva, un foarte restrâns număr. […] Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate și mai mare putere de concepție, pentru a covârși capitolul din ce în ce mai sporit de gândire umană și pentru a găsi forma nouă”. (I. L. Caragiale)
Onestitatea și performanța criticii teatrale nu se susțin întotdeauna pe măiestrie și judecată analitică. Arta interpretativă e năucită de lipsa de rigoare și profunzime, de penetrare ideatică sordidă, de partizanatul din înăuntrul grupărilor solidare ce se susțin dincolo de bine și rău. Avem vedete, staruri, VIP‑uri, dar nu mai avem talente certe, constituite organic prin rigoare și demnitate, prin har și muncă, prin disciplină și modestie de creatori. Polemica e necesară și binevenită dacă se susține pe idei, pe gândire, pe concept. Cât de departe sunt toate acestea de noi astăzi! O degenerare, o oboseală și o destrămare a vitalității teatrului ce intoxică creativitatea fertilă.
„Actul de creație reface drama existenței” spunea Pirandello, impostura însă, îmbibată de grandomanie suficientă ei însăși, impulsivă în obținerea unui statut privilegiat, ucide, sterilizează tinerețea și prospețimea celor care, cu ingenuitate, candoare și sensibilitate își doresc un destin artistic și vor să lupte pentru a se impune ca personalități de netăgăduit.
Rădăcinile îndoielii există și le‑au avut artiștii emblematici, uitați acum sau expirați. Au fost la fel de adânci ca și cele ale certitudinii. Astăzi, îndoiala este rară, și luciditatea la fel. Ne amețesc vertijurile și simțim tot timpul o epuizare carnavalescă a semnificațiilor. „Teatrul îndeplinește într‑o cultură o funcție de sinteză pe care niciun alt gen nu și‑o poate asuma. El reprezintă punctul direct de contact al unei culturi cu publicul. El mai reprezintă laboratorul în care sensibilitatea unei epoci își găsește, își formulează, își legiferează conștiința de sine. Toate drumurile de artă se întâlnesc în teatru și numai prin teatru ele își pot stabili unitatea spirituală… Teatrul ajută circulația valorilor, limpezimea lor, selectarea lor. Când teatrul abdică de la această chemare, el anulează o întreagă funcțiune de cultură” – Mihail Sebastian
Teatrul românesc nu a fost supus, îngenuncheat și robit profesional, nici chiar de cenzura și propaganda comunistă. El a rezistat prin artiștii de valoare și prin operele lor împotriva a ceea ce însemna macularea, pierderea identității. Astăzi o nouă cenzură, cea financiară, susținută de prostie și eficiență de fast-food se înfrățește și conlucrează cu lipsa criteriilor de selecție artistică. Pecetea accesibilității uniformizează neliniștile, exploatează la întâmplare vitalitatea meditației și acordă viză de normalitate prin firescul obișnuit și banalitatea „șocantă”. Spectacolul își caută acum o relație cu timpul prin adaptarea sa la timpuri.
Stupiditatea publicistică, insistenta strategie publicitară primează asupra reflexivității. Textul mistuit de profunzimi tainice, eroii ce‑și susțin febril și necruțător revolta împotriva condiției degradate a existenței au fost dezgoliți de personalitate, rămânând simple figuri angrenate într‑o mascaradă a disoluției spirituale. Marile teme ale teatrului se șablonizează adaptându‑se actualității fără nicio urmă de identitate și gândire revelatoare.
Se relatează, se justifică, se arată ceea ce știm și vedem zilnic crezând că aceste probleme cotidiene incitante tocmai prin lipsa lor de consistență în timp pot și trebuie să călăuzească construcția teatrală, lupta cu derapajele și anomaliile contemporaneității.
Dinamismul tragic al chestionării universului uman se transformă într‑o sceptică reflectare a situației la zi. Interpretarea creează o viziune spectaculară paralelă, iar coerența necesară accesibilității ucide conceptul necesar semnificării.
Selecția prin conștiință artistică a înțelesului a paralizat. Aruncat în carcera afirmațiilor prealabile artistul devine prizonierul unei osteneli lipsite de organică măreție. Preluând cuvintele lui Hamlet, orice reprezentație teatrală s‑ar cuveni „să tulbure vederea și auzul oricui”. Sensul adânc al acestor vorbe trebuie pătruns odată cu Shakespeare, cu Hamlet, cu ceea ce e de necuprins în simplitatea celor spuse. Construim acum spectacole fără să știm nimic despre tainele cuvântului și ale imaginii, fără să forăm, fără să pătrundem adâncurile.
Unicitatea trecerii în zbor a unui șoim de fiecare dată altfel, unicitatea curgerii zilei în noapte, mereu altă zi, în mereu altă noapte, unicitatea anotimpurilor vieții și chemărilor unice ale necunoscutului au creat dorința pătimașă de înțelegere a identității clipei și au generat privirea gândului așezată incitant și fără explicații de susținere – într-o imagine: imaginea vieții în lume și a gândirii în imaginație. Să ne amintim de opere și artiști care mărturisesc, prin explorări de esențializare a realității, raportul om-lume, viață-moarte. Creația născută din adâncimi încărcate de mister arată o realitate pe care o vedem, dar nu o putem înțelege deplin.
Mai este adevărul adevărat? Mai caută partenerul nostru de creație, publicul, rosturi și temeiuri în teatru? Ne distrăm ca să ne prostim sau căutăm în delectare trasee de înțelesuri pentru înțelegere? Când existența este doar între job și supermarket, artistul trebuie, e obligat să fie călăuză revoltată împotriva impertinenței imposturii generalizate.
Și atunci când demagogia spectaculară este aclamată ca noutate, rigoarea, măsura și altitudinea ideilor cad pradă imposturii.
Ce este un impostor?
Un agresor…
