Călin Ciobotari
La finalul anului trecut a fost inaugurat primul Teatru independent, construit de la zero, din spațiu românesc, eveniment major, relevant din multiple perspective, apt să atragă atenția, pe de o parte, asupra nesfârșitelor dificultăți care pot zădărnici/ utopiza un astfel de proiect, dar și să funcționeze ca o parabolă despre o formă de karma ce face totuși ca, până la urmă, normalitatea să iasă învingătoare. Povestea Teatrului Grivița 53 a fost una cu happy-end, un happy-end decontat extrem de scump de Chris Simion Mercurian: timp, energie, sănătate, stabilitate emoțională și multe altele, toate acestea zidite la temelia unei construcții ce amintea izbitor de mult, în destin, cu mănăstirea Meșterului Manole. Fiecare dintre noi a înțeles ce a vrut și ce a putut din această poveste/ parabolă ce a durat aproape un deceniu. Printre documentele ce îi atestă etapele, alături de o cantitate uriașă de materiale de presă și alături de teza de doctorat a lui Chris Simion Mercurian, se numără și spectacolul lui Ștefan Lupu, 5+3=9, ales inspirat ca spectacol fondator al noului spațiu. Nu avem de a face doar cu un „document scenic”, ci și cu unul existențial. Pe parcursul a aproape două ore de teatru fizic de cel mai înalt nivel, nu doar aflăm ce a fost, ci, în măsura în care ne deschidem suficient de mult, trăim o parte din ce a trăit Chris (dar și partenerul ei de viață, Tiberiu) în toți acești ani. Codul numeric din titlu conține din plin această implicare: 9 nu e doar numărul anilor de facere a Teatrului Grivița 53, ci și faptul că „nouă” ni s-au oferit atât povestea Teatrului, cât și povestea lui Chris.
E un produs artistic complex, construit dual, ca spectacol ce are la bază o narațiune și personajele principale ale acelei narațiuni (Chris și Tiberiu), dar și performativ, cu esențializări, abstractizări și metaforizări ce conferă demesului spectacular un aer foarte fresh, foarte liber și, simultan, foarte asumat. Relevant mi se pare aici modul în care Mara Tătar își „decide” personajul: construcția pe care ne-o propune evocă, într-un mod frapant, personalitatea, felul de a fi al lui Chris Simion, însă nu imitând-o, ci recreând-o prin filtrele propriei sensibilități a Marei care retrăiește simbolic, „pe propria piele”, o serie de etape biografice asumate necondiționat. Rezultă o situație teatrală foarte fertilă în care actrița „interpretează” personajul, dar și performează, jucându-se pe sine în personaj. Mai rezultă o formă de empatie subtilă ce traversează în lung și în lat scena, trecând apoi spre public, și generând uneori, cu delicatețe, sentimentul că toți suntem sau am putea fi, la un moment dat, Chris.
Construit în special cu mijloace de tip coregrafic, 5+3=9 are și o teatralitate remarcabilă, operând excelent cu cuvântul (rostit live sau înregistrat), cu reușite imagini de tip teatral sau, pur și simplu, cu corporalități expresive și deschise spre a comunica stări, emoții, concluzii realist-ironice etc. Mai mult decât într-un context clasic de teatru-dans, ne aflăm, cred, în peisagistica teatrului fizic, fie și dacă ne lăsăm ghidați în interpretare de atât de percutantele energii corporale ale performerilor, de ritmurile alerte, de intensitatea unor coregrafii ce ies din rutinatele scheme de mișcare (inclusiv prin revalorizarea unor elemente aparent simple, precum cele din street dance) devenind frecvent impredictibile și seducătoare.
Ștefan Lupu evită riscurile de patetism sau omagialitate aproape inerente unui astfel de proiect, fixând ca ton general o foarte atent condusă seninătate detașată. Utilizează impecabil tema contrapunctului, modificând coerent și precis temperaturile dramatice, diluând mereu efectul grav cu efect comic, dar lăsând să respire, cu aceeași discreție empatică, tonurile difuze ale tragicului în câteva scene greu de uitat. Umorul se întrepătrunde cu ironia, capitol la care Ștefan realmente excelează. Scene precum cele de șantier (șantierismul devine un concept exploatat din plin), ale sponsorilor, groparilor sau anonimizaților reprezentanți ai sistemului sunt mostre de ironie inteligentă ce mută accentul de pe patima relatării pe comentariu surâzător.
Ceea ce mi se pare seducător e tocmai caruselul de emoții și stări prin care suntem plimbați; trecerile se fac discret, aproape subliminal, ca în acea secvență în care erotismul a două corpuri iubindu-se pe o motocicletă e alterat de boală și se deschide spre moarte. Știința contrapunctului funcționează profund și pentru a sublinia vibrația atât de poetică a întregului spectacol. E suficient să observi modul în care unui obiect atât de anti-poetic precum o banală roabă i se conferă funcții apte să genereze poezie scenică: corpul bolnav adus de roabă, roaba întoarsă devenind scaun pe care se stă pentru a se cânta la …pian, apoi roaba înlocuind umanul, într-o încântătoare imagine suprarealistă. În general, utilizarea universului obiectual e un spectacol în sine, exemplară prin forță de esențializare, animare și teatralizare a materiei. Ironia e prezentă inclusiv în triumfalul dans de final, o „românească” ce îl conține pe „ba pe-a mă-tii”, pe „v-am spus eu!”, dar și senzația unei teribile eliberări, a unei descărcări de energii și de traume.
Peisajul sonor al spectacolului contribuie decisiv la alura de „teatru fizic” de care pomeneam mai sus: prin ritmuri sacadate, hipnotice, degradări ale unor sounduri familiare, intervențiile live, instrumentale (pian, chitară, baterie) sau vocale (cu acel frisonant song al Marei Tătar) sunt constant „acompaniate” de meta-vocea ce inițiază și conduce povestea. În fundal, proiecțiile video ne plimbă printre macarale și imagini-metaforă, integrându-se structural în scenografia lui Șteff Chelaru, în mișcarea și întâmplările scenice.
Alături de Mara Tătar, excelează, individual și ca grup, toți ceilalți performeri, unii dintre ei dansatori, alții actori, distincție pur formală, irelevantă într-un spectacol în care actoria se topește în dans și dansul în actorie. Cu toții impresionează nu doar prin tehnică de mișcare, nu doar prin excelenta condiție fizică ce îi face ca la final de spectacol să pară că sunt gata să o ia de la capăt, nu doar prin abilitatea de a furniza teatru de cea mai bună calitate, ci și prin bucuria atât de simplă de deveni parte dintr-o poveste în care cred, pe care și-o asumă și pe care o oferă mai departe celor dispuși să o primească.
Început cu îngerul alb al morții și închis cu un elogiu adus vitalității și bucuriei de a fi, construit pe multiple paliere de sens, operând frontal cu emoția și cu informația, cu verbul și cu corpul, 5+3=9 se impune ca o incontestabilă reușită și, implicit, ca un debut fericit al existenței unui nou teatru: Grivița 53.
Teatrul Grivița 53, 5+3=9. Concept și coregrafie: Ștefan Lupu. Asistent regie: Maria Filipache. Scenografie: Şteff Chelaru. Compoziție muzicală: Adrian Piciorea & Raw Creatives (Robert Găgeată, David Luncă, Damian Gerard), Mara Tătar. Distribuție: Mara Tătar, Costin Stăncioi, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu, Tiberius Zavelea, Viktoriia Medviedieva, Oleksandr Solokha / Mirel Cumpănaș. Lighting design: Alin Popa & Ruxandra Ilie. Video design: Silviu Luda. Spectacol vizionat în cadrul HazarDance Iași (Romanian Creative Week), 17 mai 2026
