Călin Ciobotari
Mădălin Hîncu e deja ceea ce am putea numi o „figură stabilă” a regiei românești. E un creator serios care pare a avea un program estetic coerent, recognoscibil, proiectat pe termen lung, asumat și servit într-un mod cât se poate de responsabil. Mai degrabă atras de dramaturgia clasică, preocupat de reconstituiri istoric-culturale, e unul din acei regizori care știu să spună povești scenice, fără orgoliul de a se „povesti” pe sine, ci, prioritar, de a devoala noi și noi fațete ale omenescului. Spectacolele sale, cele pe care am avut ocazia să i le văd până acum, pleacă de la texte puternice și relevante prin montarea cărora regizorul, împreună cu echipele sale, propun reflecții asupra modului în care ecouri ale unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat se fac auzite sau produc consecințe astăzi. Aparent, Mădălin Hîncu lasă impresia unui regizor cuminte, care, cu o doză de înțelepciune destul de nespecifică vârstei de tinerețe, evită riscurile majore, preferând construcții solide și energii direcționate către lucrul foarte minuțios cu actorul. În esență, însă, cumințenia aceasta se traduce, cred, printr-o alertă conștiință artistică de sine, prin maturitate scenică, dar și emoțională, plus indiscutabilă apetență pentru o profunzime contrapusă explicit superficialității prezentului.
Mi s-au reconfirmat astfel de impresii personale la Teatrul „Maria Filotti” Brăila, după o seară teatrală reușită cu Moartea unui comis voiajor. Atras de peisagistica realist-simbolică a lui Arthur Miller (pe care a studiat-o și în alte contexte, precum spectacolul Vrăjitoarele din Salem, montat acum ceva timp la Teatrul „Bacovia” Bacău, Mădălin Hîncu relecturează atent celebrul text de la finalul anilor 40 decupând o serie de teme esențiale. Dominantă rămâne tema visului social, explorată prin intermediul discursului lui Miller despre fragilitatea „visului american”, așa cum fusese el reformulat în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Fără a politiza tema, perspectiva aceasta ne procură câteva foarte subtile coborâri în laboratoarele incipiente ale capitalismului. Tonul nu e neapărat critic, ci mai degrabă de ghidaj obiectiv, aproape muzeal, în măruntaiele unei lumi pe care o recunoaștem: o lume a ratelor, a crizelor financiare, a competiției dezumanizante, a obsesiei succesului, a raportului mereu problematic între aventurierii ce „dau lovitura” și cei ce se încăpățânează să rămână într-o politică a pașilor mărunți ai progresului personal. Sprijinită pe observarea traiectului de carieră și destin al personajului central, comisul voiajor Willy Loman, cercetarea insistă asupra modului în care trauma socială se insinuează în spațiul privat, conducând omul spre deziluzionări brutale și spre sonore falimente existențiale.
Acesta este, de altfel, al doilea plan major al spectacolului: fragilitatea individului și eforturile lui disperate, patetice și înduioșătoare, de a supraviețui prin minciuna de sine, temă care, în teatrul european, înainte de Miller fusese tratată, pe alte tonalități, de Ibsen și Cehov. Beneficiind de excepționala prestație actoricească a lui Valentin Terente, nu o dată stratul acesta se deschide spre tragic. În interpretarea actoricească atât de rafinată, Loman își părăsește adeseori tacit contextul temporal și exprimă spaime, abisuri, angoase ale ființei umane confruntată cu noul Olimp numit societate. Tulburările de memorie și de comportament ale acestui Loman aflat în vecinătatea bătrâneții sunt nu doar rezultatul oboselii acumulate în deceniile de muncă, ci și al unei exasperări de tip existențial ce mută un aparent banalul „erou” al cotidianului într-o cu totul altă categorie de personaje. Din nou, tranziția de la problema fizică a personajului la problemele sale meta-fizice e memorabil construită de actorul brăilean. Atașamentul necondiționat pe care ajungem să îl resimțim în final pentru lamentabilul, ridicolul și, totuși, în nefericirea sa, mărețul comis voiajor, indică faptul că ni-l asumăm, tacit, aproape ca pe un alter-ego.
În fine, un al treilea palier solid al spectacolului de la Brăila e dat de observarea relațiilor de familie, cu un accent aparte pus pe relația tată – fiu, dar relevant și din multiple alte perspective: soț – soție (cu evidente punctări ale atmosferei patriarhale din care se nasc povestea și tragicul), soț – amantă, mamă – fii, frate – frate, unchi – nepoți etc. Frecventa mutare a acțiunii în trecutul Lomanilor ne permite nu doar să analizăm o situație de fapt, ci un complex proces evolutiv al acestor relații de familie. La rândul ei, tensiunea familie – societate e un nou pol de maxim interes. Și de data aceasta, actoria funcționează la nivel înalt. Biff, fiul favorit al lui Willy e, probabil, cel mai bun rol de până acum în care îl văd pe Sever Bârzan, o duplicare a ratării tatălui, nuanțat și inteligent condusă, cu o multitudine de reliefuri emoționale punctate prompt și plastic, și cu delicata etalare a unui fond traumatic produs de excesul de dragoste și așteptări generat de figura paternă. Teofil Memelis (celălalt fiu) și Monica Ivașcu (soția lui Willy) întregesc cu precizie careul familial. Din când în când, li se alătură enigmaticul unchi Ben (Marcel Turcoianu), figură exotică, aducând cu sine strălucirea diamantelor junglei, dar și funambulescul, atmosfera unei lumi de dincolo căreia i se va preda, în final, Willy. Liviu Pintileasa (cu un Charley complex, deopotrivă personaj de coloratură, dar relevant și în registru grav), Adelin Ilie (Bernard, tratat inițial în cheie comică, apoi ca întrupare a succesului), Adrian Ștefan (Howard, figură atât de recognoscibilă a omului de afaceri din care umanitatea se retrage), Cătălina Nedelea și Teodora Antal creează, la rândul lor, personaje cu contur clar, expresive și utile scenic.
Scenografia Clarei Pop evită excesele pe care le riscă, în general, efortul de reconstituire obiectuală a unei lumi. Spațiul e multifuncțional, cu câteva elemente-reper, precum frigiderul familiei Loman poziționat în centrul scenei, și cu alte câteva obiecte ce trimit la anii 40-50 ai secolului trecut. E un decor cald, frumos vizual, nu lipsit de anumite elemente de poeticitate, precum trunchiul de copac încrustat în dreapta scenei evocând nevoia de libertate, de deschidere, de natură pe care o clamează unele personaje. Spectaculozitatea decorului e activată, însă, în mod special, în secvențele de tranziție de la timpul scenic la temporalitățile difuze ale amintirilor lui Willy. Sunt secvențe în care scenografia realmente ajută spectatorul în imersiunea nu doar în trecutul …trecutului, ci în ambiguitatea unui non-timp ce se deschide aproape suprarealist. Intrările și ieșirile din scenă capătă noi semnificații, decorul se reorganizează prin ecranări cu elegant efect cinematografic, scena se prelungește pe coridoarele sălii din care apare uneori dispărutul unchi Ben și așa mai departe, totul pe fondul unei estetici a simplității și a bunului gust.
Moartea unui comis voiajor, spectacolul de la „Maria Filotti”, lasă în spectatori mult mai mult decât satisfacția unei seri plăcute petrecute la teatru. Lasă un fel de tristețe difuză a cărei sursă nu e atât povestea tristă a unui personaj pe nume Willy Loman, ci povestea la fel de tristă a ceea ce am devenit în toate aceste decenii… Din această perspectivă, spectacolul lui Mădălin Hîncu e de o actualitate extremă…
Teatrul „Maria Filotti” Brăila – Moartea unui comis voiajor, de Arthur Miller, traducere de Ioana Ieronim. Regia: Mădălin Hîncu. Scenografia: Clara Pop. Asistent de regie: Teodora Antal. Cu: Valentin Terente, Monica Ivașcu, Sever Bârzan, Teofil Memelis, Marcel Turcoianu, Liviu Pintileasa, Adelin Ilie, Adrian Ștefan, Cătălina Nedelea, Teodora Antal. Spectacol vizionat în data de 24 aprilie 2026.
