„Teatrul e omul în ipoteze”
Profesor, istoric de teatru, om de radio, Constantin Paiu, recent plecat din această lume, a lăsat nu puține urme asupra Școlii de teatru din Iași. Unul din documentele ce conține, în cel mai fidel mod, personalitatea, felul de a fi și de a gândi al profesorului ieșean îl reprezintă interviul realizat în 2015 de actrița Tamara Constantinescu pentru revista „Colocvii teatrale”. La un deceniu de la realizarea lui, îl reluăm întru amintirea celui ce a fost …Constantin Paiu.
Tamara Constantinescu: Domnule profesor Constantin Paiu, am sǎ vǎ pun o întrebare care, sper eu, vǎ va determina să vă deschideţi cufǎrul sufletului. V-aţi nǎscut în Iaşi, aici aţi studiat şi aţi profesat. Nu aţi fost tentat niciodatǎ sǎ îi fiţi infidel, sǎ îl pǎrǎsiţi?
Constantin Paiu: Nu. În Iași am fost mereu și în Iași am să rămân definitiv. Argumente? Cele foarte terestre n-ar interesa pe nimeni; sunt locuri comune, prezente, într-un fel sau într-altul, în toate biografiile. Dar pentru cele ale sufletului, îngăduie-mi să-ți ofer un răspuns liric, foarte personal și foarte drag mie: „Aici este soarele meu, aici sunt prietenii mei, și fântânile; aici, orizontul este, pe rând, roată, deal, inimă; aici, din părinții părinților mei, au zburat treptat zilele, și s-au rostit cuvinte, și s-au desfrunzit așteptări, și au căzut ploi, și au luminat patimi și, la umbra foștilor arbori, fostele frunți au vegheat călătoria orelor. Inima mea, atunci, era Mâine; trupul meu, atunci, era Mâine; sângele meu netrezit clătina în miezul semințelor netrezitele ramuri. Aici s-au aprins focuri, și s-au arat vetre, și s-au rostit jurăminte, și s-au îngropat frunți, și au fost zile și nopți, și s-au rostogolit râuri și, la umbra foștilor arbori, fostele dragoste mi-au trimis, pe rând, auzul și văzul și vocea și culoarea ochilor și cuvintele și foșnetul pașilor mei în iarba timpului. Văzul meu e o trecere, auzul meu e o trecere, sângele meu e cea mai frumoasă călătorie spre inima nenăscutului Mâine, pe care-l voi numi Copilul meu, și-l voi pune stăpân peste numele meu, și peste visele mele, și peste amintirea mea – aici, pe aceste coline unde eu voi fi, mai departe, roată, deal, inimă…”
Aţi absolvit Facultatea de filologie-istorie a Universitǎţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Aţi profesat ca ziarist, atât în presa scrisǎ, cât şi la Studioul Radio Iași. Ați lucrat și în cercetare științifică. Aţi publicat versuri, cărți pentru copii, cărți de istorie și de critică teatrală, aveţi adaptǎri radiofonice şi dramatizǎri, piese regizate în cadrul emisiunilor de „Teatru radiofonic”, texte dramatice înscrise în repertoriile teatrelor profesioniste… Ce l-a determinat pe un filolog sǎ se apropie de aceastǎ lume a teatrului?
„Determinarea” asta vine, vorba cântecului, „foarte de departe-n mine”. S-a întâmplat așa: pe strada Ogorului din cartierul numit Petru Bogdan, unde m-am născut, cam peste drum de casa părinților mei locuiau doi actori. De fapt, locuise la început unul singur, născut și el tot acolo. Pe urmă se căsătorise cu o colegă de la Teatrul National, și s-au făcut doi. Pe urmă au fost trei, iar această a treia parte a familiei lor, mai mică decât mine cu vreun an-doi, a fost prima mea dragoste. Când am înțeles eu că dumneaei este cea mai frumoasă ființă din lume, aveam vreo șase ani. Părinții ei se numeau Angela și Ion Schimbischi; nume importante în istoria scenei ieșene. Pe cea mai frumoasă ființă din lume o chema tot Angela, ca și pe mama dumisale, dar toți îi spuneam Didi. Aici, peste drum de casa mea, băteam eu cărare de câte ori îndeletnicirile școlărești și trebile poruncite de mama îmi îngăduiau.
În mahalaua aceea destul de necăjită, în care mai toți bărbații erau lucrători în vreo fabrică sau la calea ferată, iar femeile erau cam toate casnice, cei doi actori păreau veniți din altă lume. Erau amândoi înalți, frumoși ca niște zei, mergeau la treabă într-un loc despre care vecinii nu prea știau mare lucru; un fel de grădină a ursului din poveste, unde, se zicea, oamenii nu fac altceva decât să râdă, să se îmbrace cu felurite feluri de haine nemaivăzute, și să se joace. Locul acela se chema Teatru. Cine voia putea să cumpere de undeva, nu se știa prea sigur de unde, un bilet și să se ducă, seara, să vadă cu ochii lui că lucrurile stăteau întocmai cum se spunea.
Lesne de înțeles că imaginația mea a luat-o, de la o vreme, razna. L-am rugat pe nenea Ionel să mă ia și pe mine acolo într-o zi. M-a luat și m-a și pus la treabă: se pregătea o piesă în care trebuia să se vadă marea. Așa că, spre fundul scenei, era întinsă o pânză mare, albastră, pe sub care eu și încă vreo patru ca mine alergam unul după altul, închipuind valurile mării. Cât eram valuri, ne era oprit, sub amenințarea demiterii din slujbă, să vorbim și să tropăim. Prin urmare, înainte de a fi filolog și istoric, am fost actor.
Să-ți mai spun ceva despre „determinarea” asta, ca să limpezim deplin lucrurile. În ultima clasă, a XI-a, la Liceul Internat, a venit la Iași o comisie de selecție pentru Institutul de Teatru din București. Asta era în 1953, adică o vreme a orientării tot mai apăsate a tineretului către carierele tehnice. De altfel, aproape toți colegii mei aveau să urmeze fie facultăți politehnice, fie agronomice. Unul singur a făcut medicina. Eu m-am înfățișat la selecția pentru teatru. Cei din preajma mea au spus că-s nebun. Dar eu mă vedeam actor. Domnii aceia din comisie, trei actori cunoscuți, m-au ascultat, m-au întrebat, apoi mi-au spus că nu, n-am să fiu actor, am să fac bine să vin la secția de regie. Nu-mi era mie prea limpede ce-i regia asta, dar, fără îndoială, mi-am zis, e ceva tot de teatru. Plec acolo. Tata, om practic, m-a avertizat: băiete, eu n-am cu ce te ține la București. Sunt atâtea facultăți în Iași. Dacă nu-ți place niciuna, fă-te cheferist! Tata era acar în stația Iași. N-am mai plecat la București și nici nu m-am făcut cheferist; până la urmă, tot am ajuns în preajma teatrului. Asta s-a întâmplat la câțiva ani după terminarea facultății. Mi s-a oferit șansa de „a face teatru” la Radio Iași. Era nevoie de cineva care să asigure emisiunea de actualitate și critică teatrală și pe cea de teatru radiofonic. Am cerut imediat transferul de la Catedra de literatură română a Facultății de filologie, unde eram asistent, la studioul ieșean. Și atunci mi s-a spus că-s nebun. Se poate să fi fost. Dar era nebunia mea și n-o regret. De fapt, eu cred că, în viață, nu merită să regreți decât riscurile pe care nu ți le-ai asumat. Eu eram într-o continuă așteptare a teatrului.
Decenii întregi aţi fost (sunteţi şi acum!) critic de teatru. Cum s-au împǎcat criticul, regizorul de teatru radiofonic, dramaturgul? De obicei aceştia se gǎsesc pe baricade diferite.
Nu, criticul de teatru, după părerea mea, nu stă (sau n-ar trebui să stea) de partea cealaltă a baricadei atunci când judecă spectacolul scos la public. În tot ce-am scris (și, într-o câtime copleșitoare, s-a risipit în eter, pentru că puține cronici au ajuns în pagină tipărită, celelalte au zburat cu vorbele spuse, douăzeci și mai bine de ani, la microfon) eram încredințat că nu părtinesc și nu oropsesc pe nimeni. Pentru că acești făuritori de vise frumoase, care sunt oamenii scenei, mi-au fost tot timpul dragi. M-am înșelat, desigur, de multe ori, plătind tribut unui firesc și inevitabil subiectivism. Ei nu s-au supărat, ba chiar mi-au găsit un apelativ măgulitor, de care am fost, și sunt încă, sensibilizat: Bădia. Dar întrebarea pe care mi-ai pus-o, cea a relației dintre critic, regizor, dramaturg, vorba lui Arghezi – se bifurcă, se trifurcă și se multifurcă. Ar fi cam multe de spus. Când crezi că ți s-a terminat dacă nu răbdarea, atunci măcar spațiul acordat acestei, să-i zicem, confesiuni, fluieri, așa cum se întâmpla, în urmă cu niște sute de ani, atunci când publicul era nemulțumit de ce i se arăta pe scenă. Acum nu se mai fluieră, și e foarte rău: mai bine s-ar fluiera, când e cazul, decât să se aplaude, otova, și spectacolul bun și cel prost. Relația asta este definită mai ales de critic. Adică de felul în care percepe criticul esența gestului artistic scenic. Relația dintre regizor, actor și dramaturg se situează într-o zonă exclusivă a profesioniștilor scenei și n-am să stărui asupra ei. De ce spun că, neîndoielnic, relația scenă – public (criticul de teatru fiind, în ultimă analiză, partea lucidă a publicului spectator) depinde mai ales de critic? Aici trebuie să apelez mai ales la experiența mea de peste jumătate de veac în critica de teatru. Experiența mea… Uneori mă gândesc că experiență e numele pe care îl dăm greșelilor noastre.
Ce-o fi fiind criticul de teatru? Un observator, înainte de toate, fără îndoială. Un observator care se înșală mai des decât presupune, însă poartă și răspândește, ca o datorie morală a profesiunii pe care și-a ales-o, impresii personale pe care le dorește (uneori chiar se și întâmplă!) cât mai apropiate de adevăr, impresii provocate de un obiect cultural despre care unii cred că ar fi inutil. Criticul le dovedește acestora că acel obiect nu-i deloc inutil! Și face foarte bine, pentru că, orice s-ar zice, e nevoie, măcar din când în când, de o dăscălire a gustului ambulant. Și de înlocuire a lui cu ceea ce se poate numi gustul ideilor.
Criticul de teatru, cred eu, este necesar și folosește. Folosește înainte de orice prin faptul că pune la treabă un drept socotit, corect, datorie. Din acest punct de vedere sunt total de acord cu ce spunea Alecu Russo, în urmă cu mai bine de un veac și jumătate: „Critica e dreptul obștesc de a adeveri bunătatea mărfii”. Nu prea elegantă formularea, dar dezarmant de adevărată. Pentru o exactă aplicare a acestui drept, trebuie adăugat un îndemn înțelept pe care l-am aflat citindu-l pe Eschil: „Măsura este cel mai mare bine”. Se cunoaște că de aceeași părere avea să fie și Shakespeare, care îi sfătuia pe actori, prin mijlocirea lui Hamlet: „Și mai ales nu uitați măsura”. Cumpănindu-se între ele, aceste două constante – dreptul și măsura – fac din îndeletnicirea de critic dramatic o prezență cum nu se poate mai folositoare și celor care fac spectacolul de teatru, și celor care privesc spectacolul de teatru. Și-i ajută și pe unii, și pe alții, să învețe a deosebi ceea ce este important de ceea ce este doar urgent. Dacă scopul artei este de a arăta oamenilor ce nu știu, el, scopul, se realizează și prin asocierea participantă a criticii, în cazul nostru – a criticii de teatru. Cam așa cred eu că stau lucrurile și cam de aici ar trebui să fie înțeleasă relația critic de teatru – dramaturg – realizator de spectacole. Poate altădată am să-ți povestesc și ce cred eu despre textul dramatic și despre relația, mai exact – disputa (când este corectă) dintre dramaturg și realizatorul de spectacole (mai ales regizorul).
După ucenicia asta de două decenii de descoperire directă a lumii teatrale și după un popas de vreo doisprezece ani în cercetare științifică, cercul vieții mele s-a închis frumos, prin revenirea în amfiteatru. Am fost onorat de conducerea Universității de Arte „George Enescu” prin poftirea de a susține cursurile de Istorie a teatrului românesc și de Istorie a teatrului antic grec și latin, Evului Mediu și Renașterii.
Da, se pare cǎ soarta dumneavoastrǎ era hotărâtă în stele, ca să spunem așa: Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi vǎ aştepta. Pânǎ în 1996 aţi fost, într-un fel sau altul, apropiat de tot ce înseamnǎ teatru şi iatǎ cǎ de atunci împǎrtǎşiţi şi studenţilor ceea ce aţi acumulat în aproape o viaţǎ de om. Vorbiţi-ne despre anii din universitate, vǎ rog.
Anii din universitatea în care, acum, foști învățăcei ai mei sunt, la rându-le, dascăli, au însumat, ca număr, doar cincisprezece petrecuți efectiv la catedră. S-au mai adăugat vreo câțiva închinați ducerii cu bine la linia de sosire a doctoranzilor pe care-i mai aveam. Au fost ani frumoși, la care mă gândesc, din când în când, cu zâmbet nostalgic.
Ce-am dorit eu să reușesc în dialogul permanent cu studenții? Înainte de orice, să-i fac să înțeleagă că profesiunea de actor este una dură; muncă de ocnaș, din care, ca să zicem așa, nu se iese la pensie decât odată cu sunetul grav al gongului bătut în semn de ultim salut adresat de confrați celui care a fost. Am dorit să-i conving că vremea actorului frumos, talentat și incult a trecut, că teatrul, acum, are nevoie de actorul informat, lucid, actorul care se bate cu rolul și care imprimă caracter de unicat fiecărui rol, fiind în același timp actor-poet, adică înzestrat cu simț poetic; le-am spus că regizorul autentic este unul înnoitor în sensul adăugării unei pietre în zidul existent, nu al dărâmării întregului; pentru că, le spuneam, adevărații înnoitori pleacă de la înțelegerea trecutului, nu de la însușirea tehnicii de mânuire a târnăcopului. Credeam. și cred în continuare, că actorul care iese din școală trebuie să înțeleagă faptul că Teatrul e omul în ipoteze, e jocul de-a oamenii adevărați, o artă profund adevărată de vreme ce dispune integral de materialul vieții trăite; spectacolul de teatru fără scop și fără finalitate, atât de des întâlnit acum, e un chip al imposturii, și-i îndemnam să nu cadă în capcana unei false imagini a noului necesar. Cu deosebire la întâlnirile pe care le aveam, săptămânal, cu masteranzii, discutam asupra acestor imperative ale profesiunii de om al scenei. Cu studenții, la curs, insistam mai ales asupra teatralității textelor dramatice înșiruite, în timp, de la Thespis până la Shakespeare. Nu le-am cerut să devină teoreticieni ai domeniului; ei se pregăteau pentru o activitate aplicată. Dar un efort minim de cunoaștere și înțelegere a importanței celor care au fost, practic, autori de drept ai istoriei teatrului, la noi și pretutindeni, le-am cerut. Uneori imperativ, pentru că lenea și dezinteresul manifest față de o îndeletnicire pe care singuri își propuseseră s-o stăpânească n-aveam cum să le accept. Dar cam atât. Zvonul cum că profesorul Paiu mănâncă studenți nu s-a confirmat niciodată. Dar mi-a plăcut umorul păgubos al celui care a inventat vestea.
Îmi iubeam studenții și mă mai întâlnesc cu ei, din când în când, cu reală bucurie.
Se deosebesc mult studenţii de acum de cei de la începutul anilor 90?
În linii definitorii, nu.
Dupǎ înfiinţarea şcolii doctorale de teatru, pe care aţi şi condus-o un timp, aţi fost profesor coordonator a numeroase teze de doctorat, cum aminteaţi adineaori. Cât v-a împlinit şi cât v-a solicitat aceastǎ muncǎ de cercetare alǎturi de doctoranzi?
Școala noastră doctorală este una amintirile mele superlative. Am plecat la clădirea ei împreună cu decanul de atunci (care avea să fie, nu târzie vreme după asta, și unul din rectorii cei mai activi pe care i-am cunoscut), profesorul Viorel Munteanu. Un entuziast și un luptător tenace. Am pregătit, unul lângă altul, când de aceeași părere, când ciorovăindu-ne, toată documentația și argumentarea solicitării trimisă Înaltei Porți, sperând, dar purtând în suflet și destulă îndoială că ne vom face ascultați. N-a fost o luptă cu morile de vânt, așa cum ne compătimeau unii. Și, mai ales, alții. Școala doctorală de teatru a luat ființă la Iași! Deși într-o ordine cumva paradoxală, abia după aceea am pregătit și am obținut, tot împreună cu profesorul Viorel Munteanu, aprobare pentru înființarea masteratului. Dar asta a fost incomparabil mai simplu decât bătălia pentru doctorat!
Trioul de început era format din profesorii Sorina Bălănescu, Florin Faifer și persoana mea. Treaba de conducător științific era, pentru noi trei, cei care asiguram pregătirea primilor doctoranzi, una de pionierat. Nu ucenicisem în breaslă pe lângă nimeni. Aveam însă, toți trei, experiența temeinică a modului în care trebuie ghidată cercetarea științifică: profesorul Faifer și cu mine veneam de la Institutul de filologie română „Alexandru Philippide” din Iași, unde rigoarea față de obiectul cercetării era prima lege; doamna profesor Sorina Bălănescu era de multă vreme o autoritate în materie de studiu științific aplicat. Totul trebuia luat de la început, doctoranzii noștri, actori, regizori, profesori în discipline înrudite cu teatrul, dovedind disponibilitate reconfortantă în însușirea normelor și regulilor studiului științific. Cât m-a solicitat și cât m-a împlinit această muncă? Decisiv de mult. Am învățat nu doar să dau sfaturi (de regulă, la dat sfaturi toți suntem pricepuți!), dar, mai ales, am învățat să primesc și să accept puncte de vedere care, chiar situate în alt registru decât cel al convingerilor mele asupra chestiunii în discuție, erau expresia unei verticalități de gândire și de demnitate intelectuală care se cuveneau respectate. O teză de doctorat nu este o dictare produsă de conducătorul științific și atent notată de candidatul la cel mai înalt titlu academic, este o legitimație cuprinzătoare a competenței în domeniu cu care acel candidat se înfățișează în fața lumii; o legitimație pentru care primește nu doar cununa învingătorului, ci își asumă și povara răspunderii. În primul rând a răspunderii în fața propriei conștiințe.
V-aţi legat în vreun fel anume de o generaţie sau de anumiţi studenţi, masteranzi, doctoranzi?
Ce înseamnă „în vreun fel anume”? Există un fel anume de a te simți legat de cei care-ți sunt dragi, de cei pe care-i ocrotești, de cei care-ți dăruiesc cu generozitate din tinerețea lor, de cei care sunt parte din viața ta? Toți aceștia sunt mereu alături de mine, pentru că niciodată nu poți lăsa trecutul în urmă. Undeva, fără îndoială, suma tuturor acestor bucurii va dăinui.
În anul 2013, chiar pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, Senatul UNITER-ul v-a acordat Premiul pentru întreaga activitate – critică și istorie teatrală, ceea ce înseamnǎ o recunoaştere importantă a prezenței dumneavoastrǎ în viața teatrală din România.. Cum comenteazǎ profesorul universitar doctor aceastǎ binemeritatǎ distincţie?
Păi cum s-o mai comentez la doi ani de la întâmplare? Cred că a fost un gest foarte frumos din partea confraților senatori. Înseamnă că funcționează, încă, măcar din când în când, filtrul obiectivității, chiar și în lumea Teatrului, știută a fi cu nervi mai mulți și mai subțiri. Recunosc cinstit în același timp că nu mă așteptam să fiu premiat. Așteptam, dar nu mă așteptam să se întâmple așa, dintr-odată! Și fără o motivație „la zi”. De regulă, cei fără buletin de București trebuie să ofere un prilej formal pentru a fi observați. De pildă, să împlinească o vârstă spectaculoasă. Sau să moară. Mai ales dacă nu fac parte din lumea oamenilor de scenă propriu-ziși. Aici intră în primul rând criticii. Eu nu îndeplineam niciuna din condițiile arătate. Dar, cum să zic, până la urmă acceptăm ceea ce nu poate fi evitat.
Privind în urmǎ, putem afirma cǎ v-aţi dedicat întreaga viaţǎ Teatrului. Cum aratǎ teatrul românesc astǎzi? Îi puteţi reproşa ceva?
Nu sunt în măsură să dau verdicte legate de starea teatrului românesc așa cum se prezintă el astăzi. Am formulat puncte de vedere asupra fenomenului teatral național, așa cum a fost el de la începuturi până spre deceniul al cincilea din veacul trecut, în cursul meu de Istorie a teatrului românesc. Asupra acestui larg interval de timp am putut avea o privire cuprinzătoare și (până la un anumit punct, desigur) obiectivă. Teatrul nostru, azi, e o ființă vie și în continuă prefacere; e prea devreme să tragem linie și să socotim. În afară de asta, trebuie să țin seamă de faptul că, de multe ori, noul, mai ales în materie de regie artistică, îmi solicită un serios efort de acceptare. Pun tot timpul pe cântarul aprecierilor proprii câștigul esențial pe care-l poate obține publicul venind la spectacol. Contribuie acel spectacol la educarea estetică a privitorului, la gustul lui pentru măsură? Înlocuiește el, spectacolul, râsul visceral, de vietate primată, cu zâmbetul subțire al detectării nuanței? Se clădește el pe o piesă de teatru adevărat, nu pe o compunere dialogată care nu depășește țumburucul anemic al mediocrității? Dacă răspunsul pe care mi-l dau este preponderent favorabil, plec senin după ultima cădere de cortină. Dar ceea ce nu trebuie să aștepte trecerea timpului pentru a fi socotit nociv și sever condamnat este, în convingerea mea, vulgaritatea care, iată, copleșește de la o vreme scenele teatrelor noastre profesioniste, îndesată în ciubote de iuft sau încălțată în opinci de lac. Știe cineva care-i diferența? Vulgaritatea savantă sau vulgaritatea grobiană au aceeași sursă și finalitate. „Asta ne reprezintă” este justificarea calpă cu care neputința sau reaua credință se avântă în arenă. Nu sunt un pudibond, doamne ferește! Socot că Dumnezeu a procedat ireproșabil necomandând pentru primii doi făcuți după chipul și asemănarea Lui costume de la Chanel sau de la Versace. Nici măcar de la Tehnica confecției. I-a lăsat să umble goi prin Paradis, și erau nemaipomenit de frumoși. Era vreo urmă de vulgaritate în evoluția lor? La statuile lui Fidias lumea se uită cu încântare de peste 2500 de ani, și nici acelea n-au nevoie de straie pentru a nu comunica privitorilor porniri animalice.
Ia te uită! Și eu care ziceam mai sus că nu sunt în măsură să dau verdicte legate de starea teatrului românesc așa cum se prezintă el astăzi! Și doar te-am rugat să repui în funcție fluieratul!
Despre învǎţǎmântul teatral actual ce puteţi spune? Dacǎ aţi fi un factor de decizie în Ministerul „Învǎţǎmântului”, de exemplu, ce schimbǎri v-aţi propune?
Slavă Domnului, am fost ferit de asemenea demnități ca cea arătată în întrebare! Dar mi s-ar părea potrivit să faci un interviu pe această temă cu, să zicem, „factorul de decizie” de la care, vorba conului Iancu, atârnă prezentul și viitorul învățământului vocațional. Și dacă acel factor îți va spune că tocmai a cerut părerea cuiva care chiar știe ce-i acela învățământ vocațional, și a aflat că un viitor actor, pentru a deveni un profesionist adevărat, are nevoie de cel puțin tot atâta timp cât un viitor interpret din instrumente cu corzi sau vânt, adică de patru ani, nu de trei, cât se zice acum la lege, și că așa va decide să se facă, atunci să ne comunici și nouă noutatea. Abia după aceea s-ar putea discuta cu folos despre necesare, și posibile, schimbări în bine în învățământul teatral.
Existǎ ceva ce regretaţi cǎ nu aţi fǎcut pânǎ acum în viaţǎ?
Ei, din câte cunosc eu, doar Edith Piaf afirmase, într-un moment de disperare, și chiar își cânta afirmația că nu regretă nimic. Am să-ți răspund, totuși, și încă în modul cel mai cinstit, încheind plăcutul nostru colocviu, așa cum l-am și început, într-o tonalitate lirică. Sunt câteva stihuri ale lui Topîrceanu în care este cuprins, în întregime, răspunsul meu: „Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă, singur cu povara sufletului tău te cuprind deodată lungi păreri-de-rău după-o fericire care întârzie, după câte n-au fost, dar puteau să fie, după cele duse pentru totdeauna…”
(Interviu realizat de Tamara Constantinescu)
