În cercetare doctorală despre actorul Petru Ciubotaru pe care o desfășoară la Școala Doctorală de Teatru Iași, actrița Mălina Lazăr sondează și dimensiunile „civile” ale personajului ei de studiu, în cazul de față o anumită boemă pe care marele actor ieșean a cultivat-o de-a lungul timpului. Interviul de mai jos, realizat cu Gheorghe Juju Cojocaru, patronul Cafenelei Vechi, ilustrează, printre altele, modul în care Petru Ciubotaru era perceput în chiar inima comunității în care trăia.
Mălina Lazăr: Cum l-ați cunoscut pe Petru Ciubotaru?
Gheorghe Juju Cojocaru: Înainte de a avea cafeneaua, îl știam din spectacole. Era un fin cunoscător al lumii culturale, mergea la lansări de carte, vernisaje. A ajuns prima oară la Cafeneaua Veche pentru că era bun prieten cu profesorul Alexandru Călinescu, iar de atunci, timp de 10 ani, dacă nu chiar mai mult, am făcut săptămânal alături de Petrică seri literare și culturale.
Locuia aproape și după primele seri începuse să vină din ce în ce mai des, venea dimineața sau între repetiții, uneori stăteam la discuții până seara târziu. S-a atașat de locul acesta pentru că întâlnea oameni de calitate pe care îi agrea. Era un fin observator al scării valorilor corecte. Cunoștea foarte bine lumea, știa ce se întâmplă în oraș, în țară. Se întâlnea cu scriitori, pictori, poeți. Îi plăcea aici (Cafeneaua Veche). Vara, dacă nu pleca în concediu, în fiecare dimineață venea aici. Vorbeam ore întregi. Îmi povestea despre cum fusese viața lui la Institut, despre admirația față de pedagogii lui. Cafeneaua era singurul loc unde putea să vină să discute cu oamenii, în rest era mai complicat. Era o personalitate puternică, așa, în felul lui modest.
Fiind cunoscut, mai veneau oamenii să stea de vorbă cu el. Era cu bun simț, stătea de vorbă, dar nu prea mult.
Cum era Petru Ciubotaru în calitate de client la Cafeneaua Veche?
După atâția ani îmi era prieten, nu mai era doar un client. Petrică Ciubotaru îmi recita uneori, dimineața. Mă surprindea. După care îmi spunea: „vezi că te-am surprins? Așa e și cu publicul.” Pornind de la asta, îmi explica tehnici de actorie, vorbea despre lumini și sunet. Când intra în starea lui și începea să recite sau să povestească, era fascinant.
Era prezent la toate evenimentele care aveau loc aici. Seri literare, vernisaje, am făcut chiar seri de istoria teatrului. Făcea eforturi să vină pentru că îi plăcea foarte mult.
Mai mult decât o terasă sau un bar, Cafeneaua Veche reprezintă un „cuib” al oamenilor de cultură de altădată dar și de azi. Ce credeți că l-a determinat pe actorul ieșean să facă parte din acest nucleu?
Cred că l-a atras lumea creată aici. Chiar și interiorul cafenelei, istoria din spatele fiecărei lucrări era un adevărat punct de interes pentru el.
Purta des discuții cu critici de artă, de film, de teatru, își găsea mediul aici. Un mediu în afara teatrului, ca să zicem așa. Totuși, iubirea față de teatru era mereu perceptibilă, iubirea față de acest „templu” care devenise viața lui. Chiar și la zilele lui de naștere, știam că nu o să fim invitați la restaurant, Petrică își aniversa ziua în teatru.
A iubit foarte mult teatrul. Din cauza asta și viața lui personală a avut multe drumuri, pentru că iubea atât de mult teatrul încât nu mai conta nimic altceva.
Cât de diferit era Petru Ciubotaru la o masă din inima străzii Lăpușneanu față de cel care pășea pe scenă?
Se schimba. Făcea foarte bine diferența între meserie și partea de relaxare. Aici venea să se relaxeze dar pe scenă devenea actor profesionist. Scena era universul lui. Dar, în același timp, Petrică era și un foarte bun psiholog. La cafenea vorbea cu tinerii, glumea. Avea un umor fin, cu dedesubturi ascunse, genul de umor pentru care îți trebuie multă cultură.
Petru Ciubotaru mărturisea deseori că e un mândru apartenent al orașului natal. Care era relația actorului cu Iașul cultural?
Trebuie să încep din copilăria lui. Petrică a prins o perioadă foarte grea. Pentru unii tineri, devenise incredibil de așezat în minte. A văzut oameni murind de foame la Iași. Copilăria lui a fost destul de dură în perioada respectivă, cu ierni cumplite, cu puține lemne pentru foc, mâncare puțină. A plecat la București, dar nici acolo lucrurile nu erau foarte „așezate”. Teatrul i-a oferit posibilitatea de a intra într-o altă lume, i-a oferit sensibilitatea de care avea nevoie, cunoașterea. L-a ajutat foarte mult să evolueze ca om pentru că a studiat odată cu marii profesori, a cunoscut viitorii actori mari ai României. A fost un mediu foarte bun pentru el.
În relația cu Iașul, cunoștea perfect lumea culturală, de la cei care abia începeau să scrie, până la cei consacrați. Avea o legătură strânsă cu lumea culturală a Iașului.
Astfel de personalități puternice precum Petrică Ciubotaru dezvoltă un oraș. Artiști corecți, nu care „fentează”. Majoritatea prietenilor lui erau mari nume ale lumii intelectuale românești. A știut să se înconjoare cu oameni de calitate, nu suporta parveniții, scriitorii care „se fac” că scriu sau pictorii care „se fac” că pictează. Era dur din punctul ăsta de vedere.
În intimitatea Cafenelei Vechi își îndepărta vreodată „masca de actor”? Ați simțit vreodată că dialogați cu un simplu om al Iașului?
Petrică prin toată starea lui, indiferent de oră sau moment al zilei, nu uita că e actor. Pentru că trăia în această lume. Mereu recita sau „arunca” un citat, aducea aminte de vreo mare personalitate a teatrului românesc. Nu exista alt Petrică. Iubea prea mult teatrul, nu a „sărit” niciodată din condiția de actor. Chiar și în serile lui de relaxare, avea momente când recita extraordinar. Acum îmi pare rău, dar de multe ori, din fascinație, uitam să filmez. Au fost seri antologice.
Pe lângă discuțiile cotidiene, nu uita niciodată de teatru. Era acolo, tot timpul, în el, actorul. Avea seri când făcea un show nemaivăzut. Era într-o formă maximă. Am vrut de multe ori să aduc un reportofon, mi s-a părut că acele povești ar trebui să rămână undeva, dar el nu a vrut. A spus că o să le scrie el. Nu cred că le-a mai scris..
Pe lângă talentul său actoricesc, Petru Ciubotaru cucerea prin umor inteligent și jovialitate. Uitând această seninătate pentru o clipă, cum îi erau momentele de îngândurare? Cum se conturau tristețile actorului în Cafeneaua Veche?
Viața n-a fost blândă cu el, dar el avea credință. Indiferent de perioadele grele prin care a trecut, avea înțelegerea omului inteligent. În momentul în care ai educație bună, începi să înțelegi lucrurile, oricât de dure ar fi. Pentru că ai citit despre experiențele altor oameni, ale altor artiști și începi să le înțelegi. Iar când înțelegi, te îndrepți cumva spre înțelepciune. Petrică a înțeles, a lăsat de la el multe lucruri materiale. La un moment dat, când a simțit că lucrurile nu mai funcționau în viața personală, și-a luat un singur bagaj și a lăsat totul în urmă. E greu pentru un om să facă asta și să nu cadă în panta decepției. Petrică a avut puterea să treacă peste momentele grele pentru că a încercat să înțeleagă viața.
Uneori se destăinuia, între patru ochi, era sensibil, simțea că oamenii pot fi cumplit de răi. Și pe ei încerca să-i înțeleagă, ba chiar să-i compătimească.
Din multitudinea de povești pe care aproape că le retrăia odată cu fiecare cuvânt rostit, există o întâmplare sau un episod anume care v-a rămas în memorie?
Am făcut aici o seară pentru Brumaru cu oameni care chiar aveau ce povesti. Pentru că au prins o perioadă după război când lumea era dură, dar intelectualii erau valoroși. Brumaru cu greu a acceptat. În seara respectivă cafeneaua s-a umplut cu tineri. Neașteptat de mulți. Toată seara a început cu glume. Cu Brumaru, Petrică Ciubotaru, profesorul Călinescu… a fost o seară de neuitat. Au început din primele minute cu un umor nemaiîntâlnit. Atunci m-am gândit că probabil așa erau serile junimiștilor, așa cum am avut eu seara aia. Toți aveau ceva de spus, nimeni nu aștepta să-i vină rândul. Era o emulație intelectuală ieșeană incredibilă. Petrică s-a desăvârșit atunci recitând din Brumaru, luându-l prietenește peste picior prin comparația poeziei lui din primii ani cu poezia lui erotică. Din nou, nu am reușit să filmez foarte mult pentru că îmi tremura telefonul în mână de râs, dar țin minte că el recita și toată lumea era în picioare.
Petrică a avut multe momente de excepție la Cafeneaua Veche. Seara Brumaru a fost cu public, dar multe din momentele lui fascinante se nășteau când eram doar un grup restrâns. Spunea unele povești într-o manieră pe care nu știu dacă am văzut-o pe scenă.
Ați simțit vreodată că acest „loc de tihnă al oamenilor de cultură” ar putea reprezenta pentru Petru Ciubotaru un altfel de scenă? A practicat, oare, aici, un altfel de teatru?
Posibil să fi gândit asta, un altfel de teatru… pentru că era liber să se manifeste fără public. Și fără să fie taxat de public. Aici nu avea public, noi eram prietenii lui. E posibil să fi avut o detașare, o relaxare prin care putea să facă altceva. Tot ce pot eu să spun este că întotdeauna a fost impecabil.
A recitat o dată „La cireșe” aici. Atunci am reușit să filmez și să postez filmarea pe internet. A fost foarte apreciată, a avut sute de mii de vizualizări. Sigur, aici se simțea bine, de asta și venea, erau seri de relaxare între prieteni care „vorbeau aceeași limbă”. Pe scenă poate sunt reguli, aici a făcut ce-a vrut el. A avut locul lui. De multe ori când avea repetiții mai puțin reușite venea aici și vorbea. Mult.
Petru Ciubotaru are aici un loc rezervat, marcat cu o plăcuță. Când a apărut și ce reprezintă acum când ne învârtim printre amintiri?
Plăcuța lui reprezintă o mică istorie a Iașiului din perioada asta. Lucrurile care s-au întâmplat la cafenea încep să facă parte, ușor, ușor, din istoria orașului. Iar plăcuța.. n-o scot. Ea a apărut în urmă cu mai mult de 10 ani. Ei (oamenii de cultură ai cafenelei) veneau înainte de a pune plăcuțele și m-am gândit că ar trebui să ne organizăm puțin. Fiecare cu locul lui. Așa mi s-a părut de bun simț.
Timp de mai bine de 10 ani, Petrică a trecut aproape zilnic pe aici, iar plăcuța va rămâne aici în cinstea lui.
(interviu realizat de Mălina Lazăr în cadrul proiectului de cercetare doctorală pe care îl realizează la Școala Doctorală de Teatru din Universitatea Națională de Artă „George Enescu” Iași)
