Magda Ursache
Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generație va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naționalism constructiv”. Cum l-a numit și a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de august, 2017). Ar fi șansa – are dreptate C. Stănescu – țării ăsteia să nu se rupă legătura între patrie și patriotism, între națiune și naționalism. Însă trebuie să-i dau dreptate și lui Petre Ursache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian, conform altui dresaj: political correctness. Și tare ar dori directorul de la „Elie Wiesel” o memorie cu venele tăiate!
Cea mai nefrecventabilă iluzie este, tot pentru mine, utopia comunistă, care, din păcate, prinde la tineri. Ferească Dumnezeu să prindă și rădăcini. Asta ca să formulez pe scurt.
Mai pe larg acum: da, Petru și cu mine, visălogi amândoi și complet neadaptați la res, la realitățile multilateral nedezvoltate ale socialismului, aflați pe buza libertății, ca să zic așa, am avut, la acel final de dictatură, iluzii terminate cu deziluzii. Naivii de noi am crezut că va funcționa principiul distilării lichidelor, însă nu ce-a fost impur s-a decantat. Dimpotrivă, au ieșit la suprafață deșeurile, gunoaiele ușoare. Și exclam și eu ca Șerban Foarță: Sancta duplicitasl S-au perpetuat ca disidenți „codașii” la tacâmuri din vremea împușcatului de Crăciun, care ne alimenta „științific”. Un felcer voia să fie șef de partid iașiot pentru că ajutase femeile să facă, până l-au prins, multe avorturi. Ca protocronist al depeizării?
Eu, una, m-am săturat să-l scuz pe Ceaușescu pentru balconiada ’68. A fost omorât după 20 de ani de la primăvara cehă pentru că a cerut idependență. Dar trebuia, la cererea lui Popescu-Dumnezeu, să facem zid în jurul lui și-n ’89?
El, Ceaușescu, a provocat balconiada Iliescu, urmată de dezindustrializare. Au fost, după socoata lui Ilie Șerbănescu, 1200 de întreprinderi productive, distruse, dispărute. N-avem PECO românesc, dar avem Apa Nova franceză, Gaz de France Suez, Enel italian, telefon mobil din patru zări… „Băieții deștepți” au energie de vânzare.
Comanda a fost evidentă. La Iași, la sfârșit de decembrie, s-a vrut să se dea jos statuia Independenței; exact atunci, Tökes declara: „este momentul independenței”. A cui, știm acuma.
Spre amărăciunea Bătrânului meu, lichelele securiste au fost plasate în posturi-cheie: de diplomați, rectori și prorectori, șefi de catedre universitare, de edituri, de reviste, cadre didactice la Teologie…
„Magda, cheia e la Secu împărțit în 9, deci are 9 capete”.
Dar ce cheie nu se pierde? i-am replicat eu, cu ajutor de la Minulescu, și mai visăloagă atunci decât el.
Dacă turnătorii ar fi fost lustrabili, nu s-ar fi întâmplat ca Petru să-l întâlnească pe Nicu Crețu pe culoarele Facultății de Teologie. Tot acolo, presta nevasta unui politruc dur, proful de socialism științific Aurel Loghin, cu studii la Moscova. Pe același coridor teologic se mișca… Ana Vrăjitoru, fosta mea colegă din Catedra de limba română pentru studenți străini, prin vrăjitorie pesemne.
„De ce nu sunteți, tov. Ursache, penetrantă ca tov. Vrăjitoru?” m-a admonestat maiorul Gavrilă, „răspunzător” de acea catedră. Vocabula penetrantă mi-a penetrat auzul. Penetranta făptură întreba dis-de-dimineață, în catedră. „Cine-i Noica?” Provoca: Noica „fusese citat” de Ierunci, la radio Europa Liberă. Rostul întrebării era clar. A picat examenul de titularizare din cauză de erori de logică și de gramatică, iar acum vrea carnet de membru USR. Eu, una, aș cere dovada de la CNSAS, înainte de a-i lăsa pe poarta USR pe colabi și colabe, pe „acoperiți” și „descoperiți”.
Vi-l aduceți aminte pe premierul de un an și 9 luni, Radu Vasile? În Cursă pe contrasens, carte apărută în 2002, avertiza:
„România e condusă de Partidul Structurilor, acești inși, foști securiști și cadrele aparatului comunist, au pătruns peste tot”. Și: „supraviețuitori cu stabilitate de miriapode și cu elasticitate de ameobe, se mișcă în orice direcție, iau orice formă și au un arghirotropism înnăscut”.
Dar în politică e altfel? „Ce-ați făcut cu uteciștii/ I-ați făcut miniștri?”, scanda strada. Sau și mai mult decât atât, ca în cazul lui Arici Pogonici, nickname pentru „externul” MRU, care plasase pe peretele biroului portretul ministresei Ana Pauker. Da, pe Hannah din Codăiești-Vaslui, devenită, în „Scânteia” lui Brucan, „Ana noastră”. Care a revenit la vârf politic prin nepoții prietenei Ghizela Vass, Bogdan Olteanu și Andreea Vass.
Prin nepoții bunicuței, mătușii Ghizela, dar și prin Ion Iliescu, trimis studinte la Moscova – zice presa – chiar de Anușka. În ’90, pe urmele tătânelui cominternist, Iliescu a avut un rol în blocarea reîntregirii României.
Când am lansat la Pașcani, la Casa de Cultură, Universitatea care ucide, un cititor al romanului (apărut la Editura Timpul, în 1995, după ani lungi de tăcere editorială, impusă de cuțitarii-cenzori) a descoperit pasajul unde spuneam că în Parlament ar trebui să ajungă deținuții politici. I-a sunat a răzbunare. Și, cum personajul Dinu M. trecea pe șoseaua Focșani-Iași, în mașină, pe sub burta calului lui Suvorov, nu i-a plăcut asta. Cum? Să ne războim cu statuia lui Suvorov? Cititorul opinioman nu părea a ști că, la 1871, rușii lui Suvorov au intrat în Țara Românească. Jaf și foc, asta au adus. Dar cum să-l zgândărim noi pe ursul ruso-sovietic? E periculos. Capul ce se pleacă… Doar n-am vrea să avem iarăși parte de ghețuri moscovite ori de înghețuri siberiene. Așadar să-l lăsăm în pace pe Suvorov. Cititorul crypto-comunist n-a avut curaj să-mi spună „să-l lăsăm în pace pe Lenin”.
La câțiva luștri de atunci, cuiva îi pare rău după statuia lui Ilici (doborâtă la 6 martie 1990, chiar de ziua instalării primului guvern comunist, în 1946), motivând că ar fi trebuit păstrată ca „simbol al epocii”; după cum Casa Scânteii ar trebui conservată atent, tot ca „simbol al epocii”.
Un bust al lui Ion Antonescu, plasat într-o curte de biserică, trebuia acoperit cu o cușcă de scânduri. Nu poți purta un tricou cu chipul lui Țuțea, dar cu Che Guevara, da. În octombrie 2017, „Che”, partenerul de gherilă al lui Castro, a fost comemorat în Bolivia, 5 zile în cap: prin evenimente politice și culturale, ba chiar gastronomice. E în trend steaua roșie pe basc și insigna cu cei mai sângeroși dictatori, Lenin, Stalin, Mao, la butonieră.
După ce Raportul final, citit în Parlament în 18 decembrie 2006 de președintele Traian Băsescu (declarând comunismul „regim ilegitim și criminal” și basta) a minimalizat imoral teroarea Dej-Pauker, ni se cere să-l lăsăm în pace și pe Tolbuhin.
Statuia lui Carol I a fost topită și din bronzul ei s-a înălțat statuia lui Stalin. Și-s mulți cei care lăcrimează încă după tătuc, iar grija factorilor de decizie față de uriașul patrimoniu românesc de durere e minimă. Epigramistul Ionescu Quintus (Dumnezeu să-i ierte de 7 x 77 de ori, cum cerea părintele Cleopa, că i-a turnat răzbit, și nu în epigrame, pe colegii prieteni, dar și pe clienții săi, ca avocat) a primit cea mai înaltă decorație, „Steaua României”, și a fost îngropat cu onor militar.
Ultimul supraviețuitor al luptelor de la Oarba de Mureș, care au durat 20 de zile și unde au murit peste 11000 de ostași, face diferența de Quintus. Povestea Dumitru Șomlea că a fost îngropat sub obuze, că, din comuna lui, 60 de soldați au murit și numai doi au scăpat. După luptele de la Prut avea mantaua găurită de gloanțe. Moș Dumitru Șomlea a trăit cu o pensie de 252 de lei și a fost înhumat la 103 ani, în 16 septembrie 2017, fără onoruri militare. Măcar are loc de veci. Morții Canalului comunist, abator între 1948 și 1958, erau înmormântați goi: hainele erau „pe inventar”, trebuiau recuperate, iar din cimitire au dispărut acum și crucile. Au fost culese și vândute la fier vechi.
Numele Liceului „Mircea Vulcănescu” s-a schimbat – ce sacrilegiu! Și mă întreb la ce-o fi visând oare domnul Florian, de n-a vrut bust Mircea Vulcănescu? Poate la un fundac Crohmălniceanu, cu grup statuar din „culturalizatorii” Chișinevschi, Răutu și Valter Roman.
