Compoziția muzicală pentru scena de teatru

Elena Popa

Actrița Elena Popa derulează în Școala Doctorală de Teatru Iași un proiect de cercetare despre compoziția rolului, ocazie cu care sondează sensuri colaterale ale conceptului „compoziție” în muzică, arte plastice, arte vizuale. În acest sens, a inițiat o serie de dialoguri profesionale menite să aducă o serie de clarificări asupra modului în care ar trebui asumată această noțiune atât de complexă. În cele ce urmează, stă de vorbă cu trei cunoscuți muzicieni ale căror intervenții, de-a lungul timpului, în spectacole de teatru au fost relevante și au adus plus valoare producțiilor respective. Călin Ciobotari

1) Aveți o definiție personală a ideii de „compoziție muzicală”?

2) Compoziția muzicală este legată de inspirație și imaginație creatoare sau e urmarea firească a unui studiu îndelungat? Sau ambele și în ce măsură?

3) Cât de mult respectați principiile unei compoziții clasice și câtă libertate vă acordați în a nu urma canoanele atunci când creați?

4) Atunci când compoziția dvs. face parte dintr-un act artistic complex cum e un spectacol de teatru, care e tipul de dialog cu regizorul, actorii, light designerii etc în procesul propriu-zis de lucru? Care sunt sursele inspirației și care sunt punctele de vârf creativ pe parcursul lucrului?

 5) Ce înseamnă, în opinia dvs., o compoziție reușită și, în egală măsură, ce înseamnă o compoziție ratată?

Ovidiu Cosovanu: „…un tablou final al unui pictor de sunete”

1. …iau un sunet de aici și îl pun aici, pe celălalt de dinainte îl dau un pic mai încet. Pun primele sunete adăugate la stânga și la dreapta melodiei, cât mai în spate, ca și cum ar fi linia orizontului care se contopește cu marea și aproape că nu îți mai dai seama care-i cerul și care-i marea. Apoi mă plimb pe plajă și văd niște pescari care se pregătesc să plece în larg cu o barcă a cărei culoare a fost furată de valurile sărate ale mării. Unul dintre pescari fluieră, îmi scot recorderul și tocmai m-am ales cu o întreagă linie melodică. O potrivesc cât mai bine în „compoziția mea”, reglându-i notele, pe unele mai sus, pe altele, logic, mai jos. Pescarul acela nu va fi ști niciodată că face parte dintr-un spectacol de teatru. Dar, revenind la definiție, „compoziția muzicală” este un tablou final al unui pictor de sunete care nu poate să lase sunetele să zboare singure prin piețele agitate, în care țăranii își vând produsele ca fiind cele mai bune din univers. Orice sunet poate fi manipulat, capturat fără niciun fel de durere și pus să aducă un plus de atmosferă în tabloul final.

2. Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un impostor al scenei muzicale teatrale și nu numai. Unii m-ar vedea ca pe un diletant sau pasionat, pasional, intuitiv și creativ. Din păcate sau din fericire, nu voi ști niciodată răspunsul corect. Nu am studii muzicale de niciun fel. Nu mă recomandă nicio diplomă de studii ca fiind în măsură să produc muzică. M-am nimerit într-o situație în care mi s-a cerut diploma care-mi demonstrează capacitatea de a compune muzica pentru un spectacol de teatru. Am răspuns cu zâmbetul pe buze, cu respect și bunăvoință:  „Desigur. O voi aduce.” De atunci, eu tot merg cu diploma în mână înspre teatrul respectiv, doar că e foarte lung drumul și nici vremea nu mă ajută. Aș minți dacă aș spune că nu știu nimic din teoria muzicală. Învăț fără niciun fel de presiune. Chiar și atunci când mă pun să învăț teorie muzicală, totul se transformă în compoziție. Orice gama nouă, tehnică de cântat sau explicație care te face să spui „Ahaaa” reprezintă un prilej numai bun pentru încă o melodie, arie sau „compoziție muzicală”. Nu știu dacă ceea ce fac eu se numește furt sau studiu. Aș putea spune despre sunetele mele că sunt mai degrabă rodul imaginației, al unei urechi căreia îi place să se joace, al unui ochi care caută armonie în actori, natură și suflet și, mai nou, în obiecte care pot primi alte sonorități față de cele pe care le au deja.

3. Meseria mea de bază este aceea de actor. Știu că dacă sunt angajat să compun muzica pentru un spectacol de teatru o fac ca să susțin o poveste și să-i ajut pe actori să ajungă la emoția potrivită, să trasez cât mai bine atmosfera tabloului. Nu mai am timp să respect principii muzicale, trebuie să mă las purtat de idee. Bineînțeles că toate cunoștințele muzicale sunt activate în acel moment, dar ele acționează din subconștient. Nu se pune problema de vreo rețetă. Frecvent sau de fiecare data când mă simt părăsit de inspirație, îmi aduc aminte de povestea lui Angelo Badalamenti despre cum a fost creată tema muzicală principală din Twin Peaks, în regia lui David Lynch. David s-a așezat cu un recorder lângă Angelo, care stătea în fața pianului, și a început să-i spună povestea Laurei Palmer cu foarte multe detalii despre atmosferă. Angelo a preluat din emoția cu care povestea David și a început să țină ritmul cu o notă gravă. David l-a rugat să reducă ritmul cât de mult poate. Peste acea notă Angelo a construit, a construit până când a ajuns la un soi de climax și apoi s-a întors de unde a plecat, la nota gravă care prevestea ceva rău, o angoasă, un mister. David a dat stop aparatului de înregistrat și l-a rugat pe Angelo să nu schimbe nimic, să lase melodia exact așa cum o cântase în acel moment. Nu cred că Angelo s-a gândit în acel moment la game sau la principiile compoziției clasice.

4. Încerc să înțeleg cât mai bine de la regizor cum aude spectacolul. Pun foarte multe întrebări. De cele mai multe ori, regizorul se frustrează că nu are cunoștințe muzicale ca să-mi explice mai bine. Avantajul lor este că nici eu nu am. Tot ce-am învățat am învățat ori singur acasă, ori cu oamenii de la repetiții. De aceea le spun că nu am nevoie de note muzicale, ci de o atmosferă, de o poveste, de imagini și, mai departe, e treaba mea să aleg notele. Altfel, pot fi și situații concrete. Cum ar fi o melodie compusă deja, pe care trebuie să o remixez, sau să fac un instrumental diferit de original. În cazul acesta, munca mea se simplifică, cineva a creat deja melodia, eu trebuie doar să o stric. Cui nu-i place să strice lucruri? Orice om care se joacă cu copilul interior își dorește să strice lucruri. Eu sunt primul. Dar revenind la întrebare. Sunt unii regizori care pleacă de la partea muzicală în crearea spectacolului. Mă gândesc acum la Nicoleta Esinencu, căreia îi place să se joace foarte mult cu sunetul și manipularea lui. Când am lucrat la spectacolul Apocalipsa gospodinelor, spectacol punk-feminist produs de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Nicoleta m-a întrebat dacă aș putea să modific sunetul unei toace. I-am răspuns că „da”, dar habar nu aveam. M-am gândit că nu are cum să fie imposibil. Și chiar nu a fost. Dimpotrivă, am creat mai multe instrumente de la zero. Chitara-mătură, toaca-bas. Câtă lume știe că, dacă bați niște cuie într-o bucată de lemn, apoi aluneci lin cu arcușul peste cuie, acestea din urmă sună ca o vioară? Aș fi putut să spun că nu pot să modific sunetul unei toace, în felul ăsta aș fi pierdut ocazia unei forme de creativitate care a țâșnit din necunoscut. Un regizor câștigă bătălia atunci când reușește să te provoace. Și aici mă refer la toate departamentele: actorie, scenografie, muzică, coregrafie, marketing, tot.

Altădată, mi s-a cerut să fac un schelet de laborator de biologie „să sune a muzică”. „Poți?”, am fost întrebat. Nu puteam, dar am zis că pot. Cine ar fi crezut că îmi voi scoate din spatele memoriei vagile cunoștințe de programare și voi reuși să-i pun scheletului tot felul de senzori care să-l facă să sune atunci când treci cu lumina peste nasul lui sau dacă îl atingi în anumite puncte? Abia la final i-am spus regizorului că nu știam, de fapt, cum să-l fac să sune. Curajul, comunicarea, și o prăpastie frumoasă în necunoscut ajută la crearea unei regii muzicale.

5. Este o întrebare foarte grea, al cărei răspuns poate suferi modificări zilnic. Mă gândesc acum la faza incipientă a unei creații. Furat de inspirație, adaug straturi peste straturi și am impresia că am atins ceva foarte bun, că s-a născut ceea ce numiți în întrebare o „compoziție reușită”. A doua zi, după ce s-a odihnit urechea, compoziția nu mai e nici pe departe la fel de reușită. Dimpotrivă, aproape că nu înțeleg ce anume m-a vrăjit cu o zi înainte. De-a lungul timpului, am învățat să-mi țin în frâu entuziasmul și să-mi ascult mai degrabă instinctul. Dacă îmi place cum sună, dacă simt că se potrivește, dar că există ceva care nu mă satisface până la capăt, încerc să modific pe cât posibil piesa sau să renunț cu totul la ea. Avantajul este că pot reveni oricând la ea. Poate că are nevoie de mai mult timp ca să vadă lumina urechii. Picturile lui Van Gogh nu au avut parte de succes decât după moartea acestuia, la fel și urechea lui. E foarte greu să-ți evaluezi arta de unul singur, de aceea mi-e greu să dau un răspuns concret. Pot spune însă că simt furnicături în suflet atunci când oamenii îmi cer unele melodii pe care le-au auzit în spectacolele la care am lucrat.

Andrei Kivu: „Respect principiile compoziției clasice într-o foaaarte mică măsură”

1. Nu am o definiție personală a ideii de „compoziție muzicală” și cred că această definiție nu poate exista cu adevărat. Este ca și cum aș încerca să explic ce este arta. Sigur, aș putea încerca – dar cât timp avem la dispoziție…?

2. Ambele, desigur. În ce măsură – în cazul meu? Căci nu pot face generalizari. Cunosc mai mulți „muzicieni” foarte școliți, dar total lipsiți de talent – care au facut o carieră incredibilă – decât oameni fără educație muzicală, care însă emană talent prin toți porii. Revenind la cazul meu: am avut 100% educație clasică (dublată de un enorm interes pentru alte stiluri/ epoci/ zone geografice: jazz, fusion, crossover, world music, muzică contemporană / de avangardă/ experimentală). Sigur că toată informația la care am fost expus (fie in forma organizată pe durata studiilor – fie in mod „spontan”, organic) are un impact asupra a ceea ce fac (uneori bun pentru că-mi ușurează travaliul, alteori negativ deoarece constituie un balast pe care îmi e greu să-l ignor), însă mi se pare ca INTUIȚIA este calitatea cea mai importantă a unui artist. Așadar, atunci când „compun” (n-aș numi ceea ce fac „compoziție”, ci mai degrabă un „ceva” în care EMPIRISMUL are un rol predominant), provocarea e să fiu proaspăt și adaptat contextului; de la care aștept să mă inspire in mai mare măsura – decât să vin cu rețete de care eu însumi sunt sătul…

3. Respect principiile compoziției clasice într-o foaaarte mică măsură. Cât despre libertate, aici avem de a face cu un paradox: pe de o parte mi-o asum într-o măsura foarte mare, iar pe de altă parte așa numita „libertate” nu este pe cât de mare mi-aș dori-o să fie, căci, din păcate, într-o oarecare măsura suntem mai toți tributari reflexelor/ șabloanelor/ convențiilor cu care am crescut…

4. Foarte greu de pus în cuvinte care să nu sune clichee! Aș spune din nou că INTUIȚIA este elementul cheie. Eu nu sunt un om inteligent, în sensul că obosesc foarte repede să disec, să fac calcule și in general îmi este o lene teribilă să gândesc. Ce pot să spun este că dialogul cu ceilalți „factori creativi implicați” mă ajută să înțeleg ce se dorește ca tip de poziționare a elementului sonor pentru momentul respectiv: susținere a ceea ce se vede in scenă, contrazicere/ opoziție cu realitatea aparentă din scenă, ghilimele, simpla ilustrație (fond sonor neutru) etc.

5. Nu cred că se poate judeca valoarea intrinsecă a unei compoziții dintr-un spectacol de teatru, pentru că aici valoarea acesteia depinde enorm de contextul în care spectacolului însuși plasează muzica. De-a lungul anilor mi-a fost dat să aud adeseori atât muzici nu foarte inspirate – care totuși se potriveau bine în situația dată, precum și muzici în sine excelente care însă înecau momentul.

Adrian Piciorea: „Nu cred că există compoziții ratate”

1. Pentru mine compoziția este arta de a inventa muzică. Și consider muzică orice structură de sunete armonizate.

2. Ambele. Cred că este genul de comparație de tipul interior-exterior. Nu se poate percepe interiorul dacă nu există un exterior și viceversa. Nu îmi pot exprima imaginația creatoare dacă nu am studiul mijloacelor necesare pentru a o exprima și nu pot aplica studiul dacă nu am inspirație sau imaginație creatoare. Cred că după ce meșteșugul este asimilat de către creator, atunci nu mai rămâne decât terenul imaginației creatoare și al propriilor căutări pentru a se exprima.

3. Urmez și reguli de compoziție clasică, însă vreau să cred că îmi ofer o libertate mare în a nu urma canoanele. Într-un spectacol am creat o compoziție pornind de la un sunet de scuipat, sunet reprezentativ pentru o scenă de bully. Dacă urmam compoziția clasică în acest context, atunci nu cred că ar mai fi avut forma pe care a avut-o în spectacol deoarece m-ar fi limitat în anumite privințe în abordare.

4. Împreună cu întreaga echipă de creație pornim de la text. Textul dramatic reprezintă principala sursă de inspirație a procesului creator în începutul perioadei de producție. Dacă nu există text atunci sigur există o idee, o temă, o viziune din partea regizorului în jurul căreia să încep căutările artistice. Procesul diferă de la spectacol la spectacol din motive diverse, însă în mare parte după ce toată echipa a citit textul avem o întâlnire în care îl dezbatem și fiecare își spune viziunea și ce l-a inspirat. De obicei regizorul își prezintă viziunea și de acolo construim împreună convenția spectacolului. Pe partea de sunet caut să stabilim niște directii estetice, dacă estetica sunetului este una acustică sau electronică sau mixtă, dacă avem actorii amplificați în spectacol, dacă vrem să fie un cântec anume interpretat live și dacă există niște referințe muzicale pe care regizorul le-ar recomanda. Cred că punctele de vârf creativ apar după această întâlnire pentru că începe perioda de creație propriu-zisă și testare la scenă. De obicei îmi place să merg la repetiții pentru a mă inspira și a mă conecta cu echipa de creație, incluzând actorii și echipa tehnică a spectacolului. Mă inspir mult din scenografie și căutările actorilor. Dacă asist la o scenă în care un actor repetă și este în căutări simt că mă pot conecta mai ușor la crearea universului comun chiar dacă nu ne vorbim. Pot rezona cu o anumită căutare sau cu o anumită întrebare pe care și-o adresează actorul în construcția rolului și pot căuta răspunsuri în mediul meu compozițional muzical.

5. Cred că o compoziție reușită este atunci când compozitorul reușește să exprime tot ce dorește să exprime în opera sa. Însă nu cred că există compoziții ratate. Ar fi ratate doar în cazul în care știm ce a dorit să spună autorul de la început în imaginarul său creator, ori, în esență, consider că este foarte greu de înțeles de oricine în afară de creator. O țintă în imaginarul creator avem cu toții, însă dacă sunt sincer cu mine pot admite că nu reușesc să o ating de fiecare dată. Și asta-i în regulă pentru că îmi păstrez curiozitatea vie și învăț din fiecare proces artistic în parte.