Călin Ciobotari
M-a întristat plecarea din această lume a scriitorului Nicolae Turtureanu. Nu ne mai văzusem de ani buni, dar simpatia noastră reciprocă nu părea să aibă legătură cu timpul. Nu știu de ce, mi se părea că, pe vremuri, îi luasem un foarte reușit interviu. L-am tot căutat zilele acestea prin arhivele mele, însă, probabil, fusese doar una din interminabilele noastre șuete de aer de la Vila Sonet. Tot ce am găsit a fost textul de mai jos pe care l-am scris în 2010, cu prilejul apariției cărții sale Capăt de linie. Au mai trecut 15 ani pentru ca semnificația adâncă a acestui titlu să fie pusă în act…
●●●
Printre tot mai puţinii scriitori ieşeni pe care îi admir, se numără, neîndoielnic, Nicolae Turtureanu. L-am cunoscut cu ceva ani în urmă, când încă slujea muzeografia ieşeană, la Casa Codreanu (Vila Sonet). Îl zăream uneori pe scările vilei, şi mi se părea extrem de pitoresc. Poate pentru că peste drum era şi este Bolta Rece, poate pentru că sonetul cu melodicităţile sale profunde desena geografii sacre pe străduţa cu pricina, or poate pentru că, pur şi simplu, Turtureanu, cu melancolia lui lucidă, a fost dintotdeauna un …pitoresc.
Prima din cărţile pe care i le-am citit a fost Jurnal post-mortem. Apăruse în 2004, după moartea soţiei sale. Nu i-am spus-o niciodată, o fac acum: m-a tulburat cumplit cartea aceea, am resimţit ca o durere de nerv sensibilitatea aceea ascuţită şi totuşi difuză, aşa, ca o ceaţă de nostalgie în care se rătăcesc de-a valma oameni, gânduri, sentimente. Am vrut s-o uit la final, s-o îngrop odată cu ultimul rând în cimitirul interior în care putrezesc sensurile refuzate, dar n-am reuşit. Mă circulă şi astăzi, după atâţia ani, fragmente, imagini, cuvinte.
Din câte îmi dau seama acum, Nicolae Turtureanu ar fi putut fi mai cunoscut decât este. Numele său ar fi putut fi rostit de mult mai multă lume, despre cărţile lui ar fi putut scrie mult mai mulţi critici, iar istoria literaturii l-ar fi putut consemna mult mai apăsat decât o face. Doar că autorul recentului „Capăt de linie” nu a avut ştiinţa aceasta a auto-mediatizării, n-a vrut să dea din coate, n-a ştiut să-şi îngroaşe vocea ca să fie auzit. Nu, a „vorbit” întotdeauna normal, natural, cu un bun simţ pe care nu l-am văzut decât de foarte puţine ori la condeierii de la Iaşi sau de aiurea. Străin de orgoliu, Nicolae Turtureanu este demn, are un fel de încrâncenare inflexibilă, pe care i-o simţi de la distanţă. Ştii că ar putea izbucni, la fel cum înţelegi că marile izbucniri ale acestui om au rămas cele lăuntrice. Aproape că mă enervează discreţia aceasta a lui, liniştea asta pe care o afişează chiar şi când este rost de furtună. Probabil şi pentru că scriitori precum Turtureanu au optat pentru eleganţa discreţiei, neaveniţii s-au aşezat cu indolenţă la cozile succesului. Dar asta e o cu totul altă discuţie.
E un aliaj solid de inteligenţă şi umor opera sa, cel puţin acea parte pe care am apucat-o eu să o citesc. Ca poet, are mult din ironia romantică a celor de altădată, mereu contrabalansată însă de metaforă gravă, de tâlc, de noimă. Ca publicist, cred că nu mai este cazul să reamintesc că Turtureanu e printre cei mai buni pe care i-a avut în ultimele decenii Iaşul. Textele sale excavează luturile realităţii, biciuiesc, alintă, descriu. Poetul se preschimbă, naiba ştie cum, în chirurg; verbe-bisturiu, adjective-dezinfectant, diagnostic ferm. Iar când publicistul se retrage, rămâne memorialistul, cel ce propune şi rezolvă „exerciţii de neuitare”.
Mă alătur celor care cred că titlul recentei sale cărţi, „Capăt de linie”, este o formă de alint. Cuvintele nu au capăt, mai ales pentru cei „abandonaţi în cuvânt”, cum ne şopteşte unul din versurile lui Nicolae Turtureanu. E, cu adevărat, cel mai dulce dintre tristele abandonuri…
