„În primul rând, sunt un om care nu ştie să refuze”
În 2008, numele lui Valentin Ciucă era frecvent vehiculat în cercurile artistice și, în general, culturale nu doar din Iași, ci din întreaga țară. Era considerat, la momentul respectiv, unul dintre cei mai influenți critici de artă din România. Ieșirile sale în spațiu public aveau ceva rafinat și boem, căci fostul director al Radio Iași știa să cultive acea aristocrație sau boierie a spiritului. Nu își imagina nimeni atunci că „ieșirea din peisaj” se va produce atât de repede. O boală cumplită, însă, Alzheimer, avea alte planuri cu autorul faimosului volum Un secol de arte frumoase la Iași. În ultimul său deceniu de viață, până în luna octombrie a anului 2023, locvacele critic de altădată s-a ferecat în tăcere. Am recitit, nu fără tulburare, dialogul nostru de acum 15 ani. Îl redau prezentului, fie și de dragul unei atmosfere a acelor timpuri care, cred, circulă printre întrebări și răspunsuri… (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Domnule Valentin Ciucă, vă privesc aici, în biroul „Daciei literare”, şi constat din nou că sunteţi un om rafinat, că aveţi un soi de fineţe aristocrată greu de găsit la contemporanii dvs. de secol XXI.
Valentin Ciucă: Mai degrabă aş vrea să fiu aşa cum mă descrieţi. Desigur, fiecare om care încearcă să se definească pe el însuşi îşi caută modele. Există asemenea modele. Dacă mă gândesc, de pildă, la Paleologu. Numai că, trebuie să precizez, a avea modele nu înseamnă a imita. În fond, fiecare vrea să se definească pe sine ca personalitate conturată, cu un anumit stil, original şi, dacă se poate, individualizat în asemenea măsură încât să fie uşor de recunoscut. Chiar recent am avut o experienţă extrem de interesantă, luând la cunoştinţă despre existenţa unui om extrem de rafinat, George Matei Cantacuzino. Am participat la o expoziţie şi am cunoscut-o pe o nepoată a sa care trăieşte la Londra, artist şi ea. Mi-am dat seama că modelul Renaşterii, omul universal, a rămas valabil. Sigur, nu trebuie să trăim în mistica numerelor mari.
„Să depăşeşti, în primul rând, bariera confortului personal”
Deci credeţi că omul complet mai este valabil.
Aşa cred. Şi mai cred că beneficiază de satisfacţii. Sigur, lumea încearcă să simplifice, numai că nu simplifică, reduce… Simplificarea ar însemna să rămâi pe câteva axe importante care să configureze o existenţă, un mod de a trăi. Oamenii de azi au doar câteva ţinte care ţin de pragmatic, ignorându-se, în proporţii de masă, dimensiunea spirituală. Raportarea ar trebui să se facă la valorile autentice, or, vedem, ele se degradează din ce în ce mai mult.
Aspect valabil şi în dulcele târg al Ieşilor?
Ţi-am citit recent un text polemic despre cultura ieşeană. În mare parte, sunt de acord cu lucrurile pe care le-ai scris, atunci când te referi la instituţii. În mod cert, există un blocaj la nivel de instituţii. Ele se înnobilează, însă, doar atunci când sunt locuite de nişte oameni care trag după ei, câteodată chiar ca pe o povară, această inerţie socială, în a ne împlini şi a ne desăvârşi existenţa în raport cu frumosul.
Faceţi deci o distincţie clară între cultura instituţionalizată şi cea practicată individual.
Absolut. Participi, ca şi mine, la o mulţime de evenimente la care, ai văzut, oamenii continuă să vină, sunt încântaţi. Bineînţeles, există şi o dimensiune a agitaţiei, a lui „mult zgomot pentru nimic”. De fapt, nimicul acesta poate însemna şi valori băneşti, prosperitate, dar, în sine, nu sunt acele valori ce poartă fiorul trecerii dincolo de biologic şi de clipa prezentă.
Ca jurnalist cultural, am constatat adesea, la nivelul consumatorului de cultură, o majoră confuzie în a distinge între eveniment de calitate şi eveniment derizoriu, pseudo-eveniment. Credeţi că publicul are o problemă de selecţie?
Sigur că este şi aşa ceva, însă probabil că acea cultură de masă, care avea o parte bună în sensul că aduna masele şi le propunea modele ale timpului, a cam dispărut. Lucrurile selecte se fac cu oameni care ei înşişi participă la o selecţie şi încearcă să-şi asume acest spaţiu în care trebuie să asişti la o formă de permanentă iniţiere. Să depăşeşti, în primul rând, bariera confortului personal. Apropo de instituţiile culturii ieşene, deseori blamăm, pe bună dreptate, o anumită indiferenţă. Mă gândeam că Iaşul are o cultură a valorilor lui mai ales când ele sunt defuncte. O formă de respect post-mortem.
Cred că e ceva universal valabil în România.
Probabil. Ca om viu, care gândeşti, te mişti, poţi să deranjezi, dar când se produce detaşarea de omul care gândeşte şi rămâne cel care a creat ceva, respectivul devine mult mai „simpatic”. De ce? Pentru că nu obligă la nimic, decât, cel mult, la un gest de reverenţă.
Vi s-a creat senzaţia că Iaşul ar fi într-o fază a reconstrucţiei, atât la nivel de clădire (Teatrul Naţional, Complexul „Moldova” etc.), cât şi la nivel de mentalitate?
Îmi place să cred în această reconstrucţie. Mă întorc, însă, la modele, şi la acest George Matei Cantacuzino, un om fascinant, un om care s-a exprimat cu rigoare şi har, atât în arhitectură, cât şi în scris. Era un mare eseist, publica la „Viaţa românească”, în perioada interbelică, astfel încât, la un moment dat, Camil Petrescu, pe care nu-l dădeau afară generozitatea şi spiritul altruist, a socotit că este unul dintre oamenii deplini ai culturii româneşti, aşa cum s-a formulat, mult mai târziu, şi despre Eminescu.
Memoria colectivă îl reţine?
Nu! Vedeţi, această cultură a discreţiei n-a fost niciodată bine onorată. Disting între cultura discreţiei şi cultura ostentativă. Pe termen scurt, câştigă ostentativul, pe termen lung, câştigă discreţia. Or tipul de eleganţă al acestui Cantacuzino ţinea tocmai de discreţie şi de extraordinară calitate a ceea ce a făcut, şi ca arhitect, şi ca pictor. Pictura lui e atât de fină… E ca un zbor, ca o boare.
„Cu Universitatea de Artă mă aflu cam în aceleaşi relaţii pe care le avea Voltaire cu bunul Dumnezeu. Ne salutăm, dar nu ne-am vorbit niciodată”
Rămânând în sfera discuţiei despre modele, un tânăr aflat la început de drum cum îşi procură modelele?
Cred că nici nu mai este interesat de aşa ceva. Nevoia de model a murit. Vă dau un exemplu din domeniul meu. Sunt câţiva tineri pentru care aş fi în stare să cheltuiesc timp şi energie, pentru ca ei să se dezvolte pe această zonă a comentariului artelor. Trăiesc, însă, un blocaj, deoarece constat că ei nu ştiu să spună „Bună ziua!”. Nu pot să mă duc şi să-i trag de mânecă atât vreme cât observ la ei o suficienţă preconcepută, care, probabil, ţine de faptul că s-au născut …geniali. Ochiul meu exersat cu publicul, cu lucrurile care ţin de domeniul acesta al nostru, a remarcat o anume criză în zona comentariului artelor, unde ar trebui să existe o diversitate, aşa cum există în privinţa criticii literare.
Aşadar se poate vorbi despre o criză la nivelul comentatorilor de artă.
Eu aşa cred. În toată ţara, sunt vreo şaptezeci de membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici, secţiunea Critică. Vii cu adevărat, care scriu în presa jurnalieră şi scot şi nişte cărţi, sunt patru-cinci.
Iar la nivel de Moldova, ca să nu spunem Iaşi, în afară de dvs.?
Nici unul.
Mă surprinde mereu cât sunteţi de activ. Când găsiţi timp să scrieţi atât de mult şi să menţineţi totodată şi ştacheta calităţii?
N-am încotro! În primul rând, sunt un om care nu ştie să refuze. În momentul în care cineva te solicită înseamnă că a gândit frumos despre tine.
Nu există pericolul ca numele dvs. să devină un brand de care să se abuzeze?
E posibil. Eu însumi simt un fel de inflaţie de solicitări. Sunt, desigur, unele pe care, într-un mod civilizat şi elegant, le refuz. Să vă spun ceva nostim: cineva s-a tot rugat de mine să vin şi să-i prezint expoziţia. L-am întrebat de ce ţine atât de mult. Mi-a spus că, dacă nu vin eu, lumea va crede că nu e un pictor bun şi că nu va putea vinde nici măcar o lucrare. Aparent, ar trebui să mă simt flatat, numai că m-am simţit îngrijorat de această formă de despotism ce pare să se manifeste în legătură cu mine.
Un despotism involuntar, care vine şi din absenţa rivalilor.
Aşa se pare; confraţii mei nu au depus eforturi să-şi însuşească bazele necesare unui bun critic de artă.
Mai sunt câţiva profesoraşi care încearcă să bâiguie unele aprecieri.
Pe mine nu mă conving. E nevoie de o foarte temeinică şi riguroasă cultură a domeniului, un spirit detaşat, apt, în acelaşi timp, să facă tot felul de conexiuni. Trebuie să ştim pe ce nivel ne situăm în raport cu tradiţia, cu ce se face în România şi în Europa, care sunt direcţiile, dacă există consonanţe, reverberaţii. În plus, sunt complet derutat, amuzat, văzând recent că se fac nişte experimente precum acesta: s-au dat culori câtorva urangutani şi au făcut o perfectă pictură abstractă; pictau cu mare vervă, într-o gestică surprinzătoare, pânze pe care le văd adesea şi prin expoziţiile noastre.
Şi care se vând cu mii de euro. Consideraţi că, la ora aceasta, în artă, există o tensiune puternică între figurativ şi non-figurativ?
Da, există, deşi eu zic că distincţiile astea prea severe nu sunt productive. Ar trebui să existe un continuu prin care să oferi şi omului fără o instrucţie profundă în domeniu partea lui de satisfacţie. La urma urmei, fiecare privitor îşi caută propria fiinţă în ceea ce priveşte. Caută elemente care să-i genereze vizual şi senzorial anumite satisfacţii. Altfel, devenim masochişti. Cumpărăm lucruri urâte ca să ce? Ca să ne chinuim?! Arta, întotdeauna, chiar şi când a explorat zonele abisale ale fiinţei, a irumpt într-un fel de triumf al Binelui, al Frumosului, al Adevărului…
Mi-e şi frică să intru uneori în Galeriile „Cupola” din cauza monstruozităţilor pe care le văd acolo, semnate de nume bine cotate, foarte respectabile atât în artă cât şi în plan social. Ce se întâmplă?
Nu ştiu dacă e neapărat o inversare a valorilor, dar sigur e o zonă confuză. Totdeauna am reacţionat la modele de import. Într-un fel e bine, cu condiţia să ştii ce să iei din noutate, din modă, din ce se poartă. Totdeauna trebuie să treci ceea ce preiei prin conştiinţa ta. Dacă doar mimezi lucrurile acelea, dacă nu le trăieşti, nu le simţi, e un simplu gest de calchiere, de multiplicare.
Aş vrea să vă cunosc părerea în ceea ce priveşte Universitatea de Artă de la Iaşi, cea care, în definitiv, produce artiştii pe care îi comentaţi.
Mă introduceţi într-o zonă delicată. Cu Universitatea de Artă mă aflu cam în aceleaşi relaţii pe care le avea Voltaire cu bunul Dumnezeu. Ne salutăm, dar nu ne-am vorbit niciodată. Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca oameni de o foarte bună condiţie din Iaşi să mă întrebe de ce nu am nici o legătură cu Academia de Arte. A existat o tentativă, iniţiată de criticul de teatru Constantin Paiu care chiar mi-a solicitat să fac o schemă de curs şi să fixez o programă. Am trudit destul de mult la acest proiect, însă, probabil la un nivel superior lui, s-a decis că nu e nevoie de aşa ceva. De ce nu am ore la Academia de Arte? Ca să te duci, trebuie să fii invitat. Am avut în schimb şansa ca Facultatea de Jurnalism de la Universitatea „Al.I.Cuza” să-mi facă o propunere; am ţinut, timp de trei ani, un curs opţional care se numea „Istoria Artei”. Am început cu 14-15 studenţi şi am terminat cu 140.
„…frumuseţea lumii e făcută din aceste vibraţii pe care fiecare dintre noi le percepe pe diferite unde, mai lungi, mai scurte”
Am remarcat la dvs. un autentic filon jurnalistic, manifestat prin posibilităţile pe care le aveţi de a vă raporta la realitatea imediată, fie în manieră orală, fie în scris. Despre oralitatea dvs. nu mai e nevoie de comentarii, cât despre scris, am mai spus-o şi cu alte ocazii, aveţi o scriitură care „se aude”. De fiecare dată când vă citesc, vă aud vocea.
Jurnalismul, cred, e un exerciţiu de care ai nevoie, ceva asemănător faptului că respiri. Un om al cetăţii nu se mulţumeşte cu gesturile retorice ale întâlnirilor publice, ci trebuie să convertească în scris judecăţile pe care le face. Jurnalismul îţi dă şansa să sintetizezi, să comprimi şi, în acelaşi timp, să încerci formule de declanşare a interesului imediat al celuilalt. Dacă fraza nu începe cu un verb care să atragă atenţia, ba chiar să irite un pic, rişti să-ţi pierzi cititorul. Contează apoi ce titlu pui, pentru că titlul este cartea de vizită a textului. Apoi trebuie să dai culoare articolului, să faci în aşa fel încât jumătate de frază, dacă nu o frază, să devină memorabilă.
Cum apreciaţi presa ieşeană la ora actuală?
Este foarte diversă şi diferită calitativ. E limpede că se urmăresc ţinte diferite, care, bineînţeles se unesc într-un punct: tiraje cât mai mari, cititori cât mai numeroşi. E o problemă cu calitatea, de la care se face uneori rabat în favoarea cantităţii.
Ştiu că v-a preocupat ideea de jurnal, preponderent jurnal de călătorie; o specie literară destul de abandonată în ultima vreme. Am citit cu reală satisfacţie Fuga în Egipt. La pas prin lume. Ce anume v-a determinat să scrieţi astfel de cărţi?
Chemarea aceasta a venit dintr-un fel de frustrare. Acum pare o banalitate să călătoreşti oriunde, însă amintiţi-vă că, vreme îndelungată, să ieşi din ţară era foarte dificil. În 1986, am avut o bursă de studii în Italia, oferită de statul italian. Am întins cât am putut acea bursă; nu era pe număr de zile, ci pe cât îţi ajungeau banii. A fost şi un context foarte prielnic; m-am întâlnit la Academia din Roma cu domnul academician Constantin Ciopraga, care se întorcea din Sicilia. Luase acolo un premiu important; ar fi trebuit să mai stea două săptămâni, însă, pentru că nu se simţea bine, a plecat mai devreme. Trebuia să prezentăm filmul „Pădurea spânzuraţilor” şi o conferinţă despre Rebreanu. S-a decis „folosirea” mea în aceste prezentări, aşa încât am călătorit trei săptămâni pe la marile universităţi din Italia, unde se aflau şi secţii de limbă română. Întorcându-mă, am simţit nevoia să-mi împărtăşesc impresiile. Au urmat alte experienţe, în diverse ţări, diverse continente. Am simţit nevoia să le adun în cărţi. Dacă trăieşti tu foarte intens şi păstrezi această intensitate doar pentru tine, nu procedezi corect, devii egoist. Oricum, la vremea aceea, cărţile de călătorie aveau un succes teribil. Tiraje de zece mii de exemplare erau considerate mici. Înainte vreme, povesteau mulţi, dar călătoreau puţini. Acum, călătoresc mulţi, dar nu mai povesteşte nimeni. N-am mai văzut jurnale de călătorie; e probabil, la mijloc, o prejudecată: poţi să afli totul de pe Internet. Se pierde însă ceva. Informaţia este extrem de importantă, dar duhul informaţiei pe care o transmiţi este unic. Internetul nu are viaţă; e o instituţie utilă, dar nu personalizează nimic, ori frumuseţea lumii e făcută din aceste vibraţii pe care fiecare dintre noi le percepe pe diferite unde, mai lungi, mai scurte. Toate călătoriile pe care le-am întreprins au fost tot atâtea exerciţii de admiraţie.
Că veni vorba despre unde, aţi fost o îndelungată perioadă directorul al Radio Iaşi. Ce a însemnat pentru dvs. această perioadă?
E ceva la care mă gândesc întotdeauna cu mare drag, deşi de trei ani încoace am făcut eforturi să mă detaşez; fiecare nou director are dreptul să îşi aducă o echipă, să facă altceva. Cât am fost acolo, şaisprezece ani, am ţinut ca amprenta populară pe de o parte, şi culturală pe de altă parte, să fie cele două dimensiuni în care să existe acest post de radio. Popular însemna că ne adresam unui public în mare parte rural, căruia trebuia să-i spunem lucrurile pe înţelesul lui; cultural, deoarece eu cred cu sinceritate în valorile culturii. Dimensiunea aceasta a culturalităţii mi-a fost reproşată; mi s-a reproşat că se pune prea mult accent pe zona de cultură. Am spus că aceasta a fost observaţia cea mai flatantă care mi-a fost făcută vreodată: să fii suspectat de cultură…Un lucru pe care l-am perceput ca un elogiu.
„…văd politicul ca o dispută de idei, nu de persoane. E-atâta murdărie încât fac tot posibilul să mă feresc”
Observ la foarte mulţi intelectuali tentaţia politicului. Spuneţi-mi, aţi flirtat cu politicul?
Dacă dvs. numiţi ceea ce se întâmplă în România „politică”, sunteţi foarte generos şi le acordaţi un cec pentru viitor. Eu consider că ceea ce se întâmplă acum nu are nici o legătură cu politica. Sunt, la nivelul cel mai înalt, nişte bastarzi, nişte copii adulterini, făcuţi într-o combinaţie stranie de prostie şi lăcomie insaţiabilă. Ei bine, ei conduc România.
Ce putem face?
Personal, privesc înapoi cu încredere, nu cu mânie, deoarece consider că trecutul rămâne singura certitudine, indiferent cum a fost el. În primul rând, datorez trecutului anii frumoşi ai tinereţii mele, ai formării. Datorez prezentului, însă, o confuzie din care încerc să scap; oricum ar fi, încercăm limpeziri în raport cu noi înşine. Nu cred că acest spectacol dizgraţios se poate numi politică. Eu văd politica în mod ideal, practicată de adevăraţii bărbaţi şi adevăratele femei, văd politicul ca o dispută de idei, nu de persoane. E-atâta murdărie încât fac tot posibilul să mă feresc.
Vi s-au făcut oferte.
Nu, din fericire, nu! Am, probabil, o formă de libertate care e greu de controlat. Nu-mi place să fiu „în rând”; am orgoliul de a fi eu însumi, or asta i-ar supăra pe foarte mulţi. Dacă aş deschide gura, s-ar putea să spun lucruri interesante şi să plac…
Mai ales cu uninominalele de acum…
Sigur, cu atât mai mult aş deveni incomod. Faptul că politicienii mă ignoră e un compliment.
Ştiu că sunteţi bunic. Spuneţi-mi, cum vedeţi viitorul nepoţeilor dvs. în România ce va să vină? Priviţi trecutul cu încredere; viitorul cum îl priviţi?
Cu îngrijorare! Cu maximă îngrijorare. Pe termen scurt, nu văd o reconciliere între toate aceste tabere, tabere formate, culmea, pe adversităţi între oameni ce aparţin aceleaşi naţii. Elementele de coagulare sunt atât de puţine, încât văd, în disputele pe care le văd la televiziune, le ascult la radio, sau despre care citesc, cum ideea firească, umană, de toleranţă, aproape că a dispărut. Sunt date de o parte lucrurile cu adevărat esenţiale pentru noi: existenţa decentă, configurarea unei cât de subţiri armonii sociale. Avem de-a face cu o alterare a umanismului, cu o eră în care Celălalt devine aprioric un duşman. Urmăriţi-le fizionomiile şi veţi vedea că totul e în zona colţului de ochi, nu a pupilei dilatate de bucuria întâlnirii cu celălalt. Ceva de azi pe mâine, o alergare haotică spre nicăieri, a unor oameni confuzi, fără nici un fel de proiect. Unde mergem?
Păi nu spre Europa?
Întreaga poveste cu Europa este un retorism. În primul rând o societate ar trebui să-şi definească instrumentele de comunicare şi de valori, numai aşa permiţându-şi să intre într-un spaţiu mai larg. Există în România oameni de foarte bună calitate care, din nefericire, reprezintă vocile tăcute. Când mă întâlnesc cu domnul Constantin Ciopraga, sau cu domnul Alexandru Husar, şi când văd că mă simt bine în compania lor, nu ştiu cum să le mai răsplătesc acest lucru. Privesc însă dincolo de astfel de oameni şi îmi dau seama că, în rest, împăratul este gol, că nu mai există nevoia de continuitate, nu mai există nevoia de a te ataşa de cineva.
„În tinereţe îmi doream multe. Acum îmi doresc mai puţine”
Domnule Ciucă, pe final de discuţie, vă fac o provocare: dacă aţi fi putut decide un timp şi un spaţiu în care să vă fi desfăşurat viaţa, ce aţi fi ales?
Răspund fără ezitare: interbelicul românesc. Acolo s-au aflat cei care au construit adevărata dimensiune europeană a României. Atunci a fost minunea aceea a împlinirii, când ţara aceasta, devenită „dodoloaţă”, îşi arăta Europei rotunjimile. Un moment de inflorescenţă spirituală pe un fond de normalitate netulburat de fireştile dispute politice. Aproape fiecare discurs politic era o bijuterie, apropiindu-se de ideea de retorică a Antichităţii. Spuneţi-mi dvs., în aceşti aproape douăzeci de ani de după ’89, un discurs memorabil. Memorabil, nu pitoresc, căci din acestea s-au mai auzit.
Pe 23 martie aţi împlinit 65 de ani. Ce v-aţi dorit cel mai mult cu acest prilej?
Sigur că eşti mort în momentul în care nu mai ai dorinţe. În tinereţe îmi doream multe. Acum îmi doresc mai puţine. Îmi doresc să am înţelepciunea şi toleranţa necesare pentru a-mi păstra prietenii, îmi mai doresc ca familia mea să sporească în număr şi nu să se diminueze; doresc, de asemenea, ca volumele la care lucrez să aibă buna primire pe care a avut-o albumul Un secol de arte frumoase la Iaşi, care, iată, acum, a ajuns la cea de-a treia ediţie.
