Călin Ciobotari în dialog cu Constantin Chiriac
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a ajuns la a 30-a ediție. Model românesc de succes în industriile culturale, reper teatral major pentru această parte de lume, carte de vizită pentru chiar cultura română, FITS este profund legat de viziunea și intuițiile remarcabile ale lui Constantin Chiriac. Managerul Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu și al Festivalului vorbește deschis în dialogul de mai jos despre tot ceea ce, în plan personal și profesional, a reprezentat acest impresionant parcurs de viață și de creație. Dialogul e un fragment dintr-un amplu interviu ce urmează să apară în revista Teatrul Azi (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Domnule Constantin Chiriac, cred că ați făcut-o și cu alte ocazii, însă mi se pare important să reluăm contextul primei ediții a Festivalului, acea ediție fondatoare de la care a plecat totul. Vă era limpede traseul pe care urma să se înscrie FITS sau nici nu visați pe atunci unde se va ajunge?
Constantin Chiriac: Am spus în multe interviuri, în România și în lume, că Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu s-a născut și s-a dezvoltat în acord cu viața. În 1989, după ce am trăit la Sibiu una din cele mai ciudate și mai de neînțeles experiențe, am plecat pe banii mei în Berlinul de Est. Am zburat cu compania DDR-istă de zbor, Interflug, în 6 ianuarie 1990, pentru că decorurile, recuzita, clădirile, unde acum este Ziarul Orizontal al lui Perjovschi, au ars. Domnul Mircea Ivănescu mi-a făcut niște scrisori în limba germană către toate teatrele din Berlinul de Est și de Vest și, cu ajutorul domnului Emil Hurezeanu, care lucra la Europa Liberă, am mers să stabilesc primul dialog internațional din viața mea. Nu mai ieșisem niciodată din țară. Atunci am fondat, la Berlin, prima structură independentă – „Renașterea teatrului sibian”. Așa am reușit apoi să revin de nenumărate ori în Berlin, am fost invitat la Antwerpen la Capitala Culturală Europeană și am avut șansa să mă întâlnesc brusc, peste noapte, cu nume uriașe, la care nici nu visam: Peter Brook, Peter Stein, Eugenio Barba ș.a. Aceste întâlniri mi-au dat încrederea unui dialog ce poate fi normal între oamenii care vor și pot să gândească cu viziune pentru ei, dar și pentru ceilalți. L-am adus de la Copenhaga pe Iulian Vișa, unul dintre marii regizori români și ai lumii și, cu ajutorul ministrului Culturii de atunci, Andrei Pleșu, am regândit din start ce înseamnă un teatru structurat altfel. Așa s-a născut prima ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Din păcate, Iulian Vișa a plecat la stele, stele care au lucit de-a lungul timpului în mintea mea și care au născut, de altminteri, Aleea Celebrităților de mai târziu. Ca să vă răspund corect la întrebare – încă de la începuturi era în mine o zonă frumoasă de visare, dar fiecare pas a fost gândit, așa cum am spus, încă de la deschidere, în acord cu viața. De la prima ediție am adus trupele studențești de la casele de cultură, au fost trei țări și opt spectacole, iar între ele Decameronul lui Iulian Vișa, o capodoperă, și Decameronul lui Silviu Purcărete, o altă capodoperă. Am jucat Chang Eng, un spectacol care a fost unul din marile spectacole ale Europei timpului. Göran Tunström, autorul textului, mi-a facilitat întâlnirea cu Ingmar Bergman și așa am jucat pe scena de la Dramater-Stockholm în 1992. Un recital de poezie pe care l-am făcut special pentru Royal Dramatic Theatre, iar Göran Tunström și Ingmar Bergmar, într-o sală arhiplină au vorbit la premieră – un spectacol dramatic de poezie după Carl Sandburg și Marin Sorescu: De-a viața!. Am avut 10 reprezentanții în vara acelui an. Așa a început Festivalul, în 1993, și apoi s-a dezvoltat într-un ritm nemaiîntâlnit. Aproape an de an, numărul țărilor, al spectacolelor, al participanților s-a dublat. Festivalul de Teatru Tânăr Profesionist din 1994 s-a mutat la final de mai, început de iunie din 1996. Atunci am făcut și primele spectacole-lectură împreună cu Valentin Silvestru, cu Mircea Ivănescu și cu Kenneth Campbell de la Universitatea Commonwealth din Virginia. Au fost esențiale întâlnirile cu marile personalități artistice ale lumii, în centrele lor de creație, cu care am reușit să mă împrietenesc.
„Am pus gaj la bancă casa de la București a părinților soției mele ca să pot să duc ediția la bun sfârșit”
Ați creat o structură care, ulterior, s-a ramificat în alte structuri, deschizând noi și noi perspective, noi și noi oportunități. În momentul de față, FITS este o rețea complexă de oameni și instituții care pare că are propria-i viață, autonomizată de cei ce i-au dat primele impulsuri. Cât de puternic este FITS după 30 de ani de existență? În ce moment al istoriei Festivalului ați simțit că proiectul este definitiv fixat pe un drum al lui și numai al lui?
Parafrazând unul din mesajele pe care mi le-ați trimis, este greu să ne imaginăm cultura română fără FITS! Într-adevăr, Festivalul a devenit un motor de dezvoltare comunitară. Așacum spuneam, încă de la primele ediții au fost personalități foarte importante. Silviu Purcărete a fost la toate edițiile, de la început până la ediția cu numărul 30, cu creațiile lui cele mai importante! Încă de la a doua ediție am deschis ușa formulelor de teatru alternativ. De la prima ediție am dezvoltat Programul de Voluntari împreună cu Casa de Cultură a Studenților din Sibiu, unde eram director, și cu titularul de drept al festivalului, Fundația „Democrație prin Cultură”, care deține drepturile de autor. Am creat, din 1996, spectacolele-lectură și proiectul pentru noua scriitură dramatică. În 1997 am creat Bursa de Spectacole după modelul structurilor similare din Europa și din America. Am intrat în Asociația Mondială a Burselor de Spectacole și am început să invit structurile importante ale lumii! Din 1997 am făcut un satelit al IETM,Informal European Theatre Meetings, care în acea vreme era cea mai importantă structură de artele spectacolului din lume, pentru că avea în jur de 700-800 de membri. Nu exista internet, nu exista posibilitatea de dialog, însăși istoria Festivalului se confundă cu istoria tehnologiei în domeniul informației. Era un miracol atunci, la începuturi, să văd cum apare dintr-un aparat o hârtie pe care erau scrise cuvintele – mă refer la fax. Îmi amintesc că am folosit aparatură de la armată pentru a putea comunica între spațiile de joc. De la începuturi am inventat multe spații de joc, încercând să implic comunitatea în toate felurile posibile și să aduc la viață, după modelul văzut în alte părți, situl istoric, spațiile atât de frumoase al Sibiului.
Cam din 1997, 1998 Festivalul s-a securizat; atunci am avut un moment dificil, după succesul acelor ediții. Am pus gaj la bancă casa de la București a părinților soției mele ca să pot să duc ediția la bun sfârșit. Atunci a fost momentul cel mai mare de cumpănă! Apoi Festivalul s-a dezvoltat într-un ritm incredibil. În 1997 am fondat Școala de Teatru din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În anul 2000 am făcut Școala de Management Cultural, în 2000 am făcut un comitet de inițiativă la nivel național pentru Sibiu Capitală Culturală Europeană. În 2002 am fost în fața juriului Comisiei Europene pentru ca Sibiul să primească acest titlu. În 2004 am obținut o Hotărâre de Guvern pentru transformarea Teatrului Dramatic din Sibiu în Teatrul Național „Radu Stanca”, singurul Teatru Național din România în subordine locală. În 2006 am realizatconceptul Fabrica de Cultură într-un spațiu industrial, când am creat spectacolul Faust. Apoi am reușit Capitala Culturală Europeană în 2007! Din 2013 a pornit aventura Aleii Celebrităților, în 2014 Platforma Doctorală, împreună cu parteneri precum Sorbona. Apoi a venit Școala Doctorală, iar în anul 2020 Scena Digitală. Sunt toate structuri care au fost generate de Festival și care, pe principiul vaselor comunicante, au dat forța, credibilitatea, viziunea și putința de a dialoga în numele marii creații, dar și al marelui dialog pe care l-am dezvoltat cu cele mai mari instituții de spectacole și cu cele mai mari personalități ale lumii.
Momentul decisiv în dezvoltarea Festivalului a fost atunci când am preluat conducerea teatrului din Sibiu, la începutul anului 2000 și am putut împleti forța Festivalului cu marea creație pe care am promovat-o în teatrul pe care l-am transformat din temelii.
Viața Festivalului se suprapune peste viața dvs. FITS este, am putea spune, proiectul unei vieți omenești. Cât de personală este relația dvs. cu Festivalul? Ce reprezintă, în definitiv, FITS pentru Constantin Chiriac?
Este, într-adevăr, proiectul unei vieți, este copilul meu!
În istoria marilor festivaluri, de-a lungul timpului, proiectul de la Edinburgh a fost un proiect al comunității, care încerca să găsească posibilitatea fondării unui mare eveniment după toate atrocitățile războiului terminat în 1945. În 1946 și 1947, cele două mari festivaluri, de la Edinburgh și de la Avignon, s-au născut. La Avignon o mare personalitate, Jean Vilar, și-a asumat nașterea unui mare festival în care creația lumii să fie prezentată, dar din care să nu lipsească dimensiunea populară. Atenție, nu populistă! Jean Vilar a reușit să mențină în viață festivalul 24 de ani – cât a trăit! După care s-a instituit o altă conducere.
Ne gândim cum va arăta Festivalul de la Sibiu, după ce eu nu voi mai fi. Așa s-a dezvoltat Festivalul, răspunzând tuturor provocărilor prin care am trecut! Să nu uităm că a fost singurul festival care a rezistat în perioada pandemiei! Am putut să facem Festivalul în 2020 online, grație Scenei Digitale. Anul trecut am avut invitația de a merge la Edinburgh ca director artistic, numai că mi-am dorit, cum era și firesc, să păstrez dezvoltarea pe mai departe a proiectului de la Sibiu, care înseamnă viața mea. Lucrurile nu au fost posibile și mă bucur că putem să continuăm ceea ce înseamnă o muncă de o viață.
Când vezi zilnic toate sălile arhipline, toate bisericile cu public stând în picioare, piețele și pietonalele cu zeci de mii de spectatori, chiar îți spui că a meritat și merită efortul. (…) (Continuarea în revista Teatrul Azi)
