Liviu Antonesei
Am aflat de existența poetului Daniel Lascu cîndva spre sfîrșitul anilor șaizeci, poate începutul deceniului următor, cînd în casă a apărut, prin grija mamei, o antologie masivă care se chema Poezia ieșeană contemporană, realizată, cred, de Ion Apetroaie, pe lîngă cenaclul Viața, înființat de acesta în 1964 și care avea să funcționeze cîteva decenii. Erau acolo cîteva zeci de poeți din toate generațiile active. Nu am citit cartea pagină cu pagină, ci cumva pe sărite, alegînd mai întîi autorii cei mai tineri. La unii, am revenit și de cîteva ori. Erau prezenți acolo și viitorii mari poeți șaptezeciști, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Dan Laurențiu, dar și Adi Cusin, Aura Mușat, Daniel Lascu. Cel din urmă mi-a reținut cu deosebire atenția, nu doar din pricina fotografiei care însoțea grupajul, în care semăna cu Labiș, ci și pentru că am avut senzația unui foarte puternic talent nativ. Senzația aceasta nu mi-a dispărut niciodată, doar că s-a completat cu descoperirea altor calități. Mă refer la modul în care acest talent debordant era supus controlului de vasta cultură poetică a autorului. De foarte tînăr, Daniel își asumase poezia lumii, de la clasicii greci și latini la modernii francezi și iubiții săi poeți hispanici, din care a tradus sute de poeme, de la clasici pînă la poeții latino-americani ai acelor zile. Această uriașă experiență poetică a avut fără îndoială un efect catalitic. Probabil chiar din acest motiv aluziile culturale, citatele, trimiterile intertextuale apar în propriile sale texte natural, ca și cum ar fi crescut acolo de la sine, aduse de suflul inspirației.
Pînă zilele trecute, pînă la apariția acestui senzațional volum, cunoșteam desigur poezia lui Daniel. Citisem mai multe zeci de poeme apărute în presa vremii și în antologii, mai citisem alte cîteva zeci, mi le citise el sau mi le dăduse să le citesc în manuscris. Dar toate acestea nu se compară cu cele peste două sute de poezii care mi-au fost citite în aceste zile. Din 1974, cînd ne-am cunoscut și repede am devenit prieteni, și am rămas în ciuda boemei sale tot mai fără pauze, și pînă pe la începutul anilor 2000, cînd a părăsit Iașul, am tras mereu de el să publice un volum, au tras și alți prieteni, dat nepăsarea lui față de asemenea aspecte ale vieții literare ne-a biruit pe toți. Nu l-am revăzut după ce a părăsit Iașul, nu am asistat la ruperea completă a contactelor sale cu lumea aceasta, nu am avut putere nici să merg, în februarie 2014, la înmormîntare. Dar asta am pățit-o des cu prietenii buni și rudele apropiate.
Am sperat mereu că va apărea un volum cu poeziile rămase de la Daniel Lascu. Și tocmai cînd speranța se cam risipea, poetul Adrian Marin, nepotul lui Daniel, mi-a spus că se va apuca el de treaba asta. M-am bucurat, dar mă întrebam ce va reuși să găsească. Un fel de minune a făcut să găsească în revistele vremii, în antologii, în arhivele dezordonate și împrăștiate ale poetului atît de multe texte în bună stare încît să iasă acest volum de aproape 300 de pagini… Un volum care îl readuce pe Daniel în locul care i se cuvine, alături de marii poeți ai generației de la 70. Poetul blestemat s-a întors. Poet blestemat? Fără îndoială, chiar dacă cea mai mare parte a blestemului a fost cu voia sa! Un volum uluitor în care cunoscătorii vor avea bucuria reîntîlnirii cu un mare poet, iar ceilalți cititori îl vor descoperi. Deocamdată, ilustrez cu cîteva poeme, dar voi recidiva în zilele ce vin…
Mă uit la cifre și constat că în august Daniel ar fi putut împlini 75 de ani. Cu ajutorul acestui volum, va avea parte de o aniversare sărbătorească…
PS Îmi pare rău că mașinăria asta stupidă nu păstrează împărțirea în strofe a poemelor.
Când am zărit în luciul Lunii…
Se dedică D-lui C. Noica –
Când am zărit în luciul Lunii
năluc’aceea de roze şi petunii,
în tresăr m-adâncii:
a Cantemirului gorgan o fi
răsunul-runul cu larmii sângerii?
Era-ntr-o miercure, de Trisfetii.
În zorii zilei. Pe crugul mâinii,
în Lotul Izbăvirilor din Hurii.
Îţi aminteşti? Mai ştii, mai ştii?
Pe-un ţărm bizanţ toţi cucii Lumii
ardeau în troiţi tuciurii.
Şi primăvara-n mantii purpurii…
Şi-nliu-nliu-nliu-nliu-nliu-li!…
Pe creştetul Comnenei, în Furca Rândunicii:
acolo unde-au mas Engliterii și Frâncii!
Mai ştii, poate mai ştii? De trisfetii…
când înfloresc din spuma humii macii,
pufoși și-argintii în Svântul Dacii,
pletoşii flamii de Fălcii!
Mai ştii, mai ştii? De Trisfetii…
Mă păsuie
Mă păsuie. Ridul acela din fotografie
care’i o metaforă a existenţei tale
are misterul unui şanţ din lună.
Gândesc că tragic nu’e dacă
văzduhul se adună’n colțul gurii
şi e poetic chiar să simţi că Domnul
lasă misterul să se gudure în lume,
când îngenunche să observe bine
cum clipoceşte veşnicia într’o floare
şi cum pe faţa noastră sângeră.
Te uită’n urmă: limpede s’arată paşii
planeţii care’n poala ei ne ţine.
Bucium, 4 septembrie 1973
