despre hărnicia stearpă și alte otrăvuri prietenoase
Sîmbătă dimineața. Soare, cald, vrăbiile abia încep să se audă, mașinile trec rar pe strada de la marginea cartierului. În ograda largă a bisericii mari, cu forme bucovinene, un om cu mască și mănuși udă pe rînd copacii, trăgînd după el un furtun lung și greu.
Dă deci cezarului ce e al cezarului, fiindcă cezarul din acești ani nu crede în credința care apără de boli și de toate relele, deci obligă credincioșii să se apere de molima venită din Chitai cu scuturi pămîntești – mască, mănuși, săpun, dezinfectanți, medicamente.
Dar, așa cum se cuvine pentru un drept-credincios, omul cu furtunul dă și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, udînd copacii și iarba din ograda casei Domnului. Ce poate fi mai frumos, decît un asemenea tablou tihnit , cu un creștin care urmează în liniște și cuminte ascultare îndemnurile lui Isus ?
E drept, un arhitect cîrcotaș ar putea zice că formele bisericii sînt cam butucănos cvasi-bucovinene. Ori că-culoarea muștăriu-maronie, care băltește masiv pe pereții bisericii, nu amintește de ” coloarea oului de rață ” , cum zicea un grecotei spurcat la gură și la scris, ci de altceva, tot de rață, din vecinătatea zonei producătoare de ouă. Dar se știe că arhitecții, mai ales cei care n-au bafta terestră de a proiecta lăcașuri divine mari, îs cam cîrcotași de felul lor.
Așa, dacă m-aș lua după asemenea arhitecți, și eu aș putea spune că peștii afumați din conserva pe care o mîncam, în timp ce priveam idilicul tablou vivant religios, sînt un semn divin. Doar peștele e semnul vechi al lui Isus, nu … ? Iar conserva ar putea fi sicriul credinței, în care antihriștii au închis-o, pînă cînd eu am întors cheia de tablă și am eliberat șprotul oprimat. Cu pîine, desigur.
Mă rog, faptul că peștii din conservă sînt afumați poate produce oarece neclarități hermeneutice, dar desigur că teologii vor lămuri, prompt, această cestiune. Mai ales că uleiul care înconjura peștișorii e un simbol creștin indubitabil.
În fine, trecînd peste muștăriul maroniu care mînjește evlavios pereții bisericii cît o mică-catedrală, n-o să mai socotesc cîte lucruri vitale s-ar fi putut face, pentru necăjiții care se tîrăsc de la o zi la alta, din betoanele băgate masiv în demisolul înalt al bisericii catedrăloase, cu pereți muștării. Ori din foarte scumpa tablă de cupru care acoperă casa lui Isus. Ori din luminile nocturne care acoperă, feeric, alte mari betonării cu cruce în vîrf și kitsch peste tot. În fond, dacă credincioșii tac, ori le plac toate lucrările preoțesti betonifoare, cine sînt eu, să judec acestea … ?
E drept, am în schimb o bănuială destul de serioasă : nu cred că acel care pare a fi stăpînul caselor cu pricina, adică Isus din Nazaret, ar fi foarte încîntat de toată povestea asta. Pe care a mai văzut-o, acum vreo 2000 de ani, și a cam dat cu biciul în ea, răsturnînd, destul de huliganic, și niște tarabe. Nu știu de ce, dar îmi vine în minte o pildă cu un stăpîn, o vie și niște slugi ticăloase. Da’ n-o mai amintesc, ca să nu ziceți c-o fac pe teologul în mall.
Miel domnesc la grătar, cu garnitură de cruci. Cam ăsta e meniul majoritar creștinez, de la dl împărat & sfînt Costică, omorîtorul războinic în numele crucii și al poftei de putere totală ( in hoc signo vinces, cică ), plus mama lui împărăteasă & sfîntă Ileana, trecînd prin putinul bizantin Teodosie și ceilalți mari împărați și regi următori, plus leghiunile de vătafi cuvioși, care au priceput care-i biznisul cu crucea : ții prostimea sub control cu minimă cheltuială, fiindcă spaima de năpaste și Iad, plus nădejdea de sănătate, belșug și Rai, sînt mai eficiente ca biciul, pușcăria sau ștreangul.
Pardon, dacă v-ați încruntat, da’ mie mi se pare evident că rabi Ieșua nu cerea temple din beton și tablă de cupru, ci din credință sinceră. Și nu vroia în biserica lui neo-farisei muștăriu-maronii, ori fățarnici de duminică și pomeni ca la teatru, ci oameni greșitori, cum sîntem toți, dar sinceri, atunci cînd spun că vor să-și îndrepte, cum pot, greșelile venite de la Big Bang.
Da, ca ateu nemernic ce îs, eu cred că de la Big Bang ni se trage, nu de la Adam și Eva. Mă rog, știu că e vînare de vînt să cred că mica mea poliloghie poate avea vreun efect pozitiv, mai ales în turma mioritică-condusă de neo-caiafii carpatini. Da’ m-o răzghit iar tonele de sirop pascal, cu garnitură agresivă de pandemie popească perpetuă. Și, vorba ortodoxului & afurisitului verbal de Neculce, n-am putut să nu scriu, așa că am scris. Ca să se știe.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
