În urmă cu mai bine de zece ani, purtam acest dialog cu profesorul Ostin Mungiu. Intelectual rafinat, specialist cunoscut în întreaga lume pentru cercetările sale medicale, renumit colecționar de ceramică și, mai presus de toate, autorul a doi copii cu destine remarcabile (Alina și Cristian), doctorul Ostin Mungiu a fost, categoric, unul dintre personajele pitorești ale Iașului. A călătorit mult, a trăit intens, a meditat permanent asupra feluritelor tâlcuri pe care viața le arată omului. A fost senin, tonic și optimist, a fost volubil și încântător în verbiaj. (Călin Ciobotari)
Călin CIOBOTARI: Domnule Mungiu, ne aflăm în cabinetul dvs. de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, așadar într-un topos care ne introduce într-o anumită fațetă a personalității dumneavoastră, cea profesională. Nu vă ascund că, informându-mă asupra preocupărilor dumneavoastră în zonă medicală, și aflând că, timp de decenii, ați studiat durerea și ameliorarea ei, mi-am zis: „Iată, după atâția oameni care provoacă durere, cunosc și eu pe cineva care luptă aplicat împotriva ei”… Până la urmă, ce este durerea, domnule Mungiu?
Ostin MUNGIU: Sigur că aș putea da definiții savante, însă n-are rost… Sunt definiții pe care le-am scris în cărțile mele. Și sunt vreo douăsprezece volume dedicate durerii.
„Durerea este unul dintre prietenii omului”
Dureros de multe…
Așa e! Cea mai clară definiție în acest domeniu ne-a fost dată la un Congres mondial, în Viena anului 1999. Un american a luat cuvântul și a zis: „Domnilor, ce tot discutăm despre definiții? Durerea este ceea ce spune bolnavul că simte!”. Vedeți dvs., noi nu suntem șuruburi, nu avem aceeași constituție, și atunci nici durerea nu este la fel. Doi oameni nu simt identic durerea. Lucruri de genul acesta s-au observat în triajul marilor spitale sau cu prilejul unor nenorociri, ca în cazul cutremurelor. Sunt răniți foarte grav, care își mocnesc durerea, nu o exprimă, deşi sigur îi doare foarte tare. Sunt alţii abia zgâriaţi, care urlă de te scot din minţi.
Situaţia aceasta nu induce în eroare un diagnostician?
Păi unul dintre lucrurile cele mai grele, dragul meu, este să cuantifici durerea. La animale lucrurile sunt mai clare. Aparatele pe care le am îmi indică durerea în mod mai exact. La om intervine partea psihică a durerii, conştientizarea durerii. Ştii bine expresia „îmi plâng de milă”. Aspectul acesta e foarte important şi are o rasfrângere semnificativă în terapia durerii. De exemplu, morfina nu acţionează atât asupra durerii în sine, cât asupra percepţiei durerii. Bolnavul ajunge să-şi privească durerea din afară, se obişnuieşte cu ea, o contemplă, diminuându-şi suferinţa.
Rasele umane simt diferit durerea?
Există şi aici o serie de dispute. Aş spune că mai importante decât diferenţele dintre rase sunt diferenţele dintre religii. Într-un sat belgian, jumătate dintre locuitori erau protestanţi, jumătate catolici. S-a făcut un studiu pentru a se observa reacţia la durere prin apelul la analgezice. S-a observat că sătenii catolici consumau mult mai multe medicamente decât protestanţii, asta pentru că preceptele religiei protestante îndeamnă la îndurarea suferinţei, la resemnare în faţa durerii. Omul modern nu mai vrea, însă, să aibă de-a face cu durerea. Pentru orice îl deranjează, el vrea o pastilă. Dacă eşti anxios, vrei o pastilă, dacă eşti stresat, vrei o pastilă, dacă nu dormi, altă pastilă, nu eşti fericit, altă pastilă…
Are vreun rost durerea în viaţa omului?
Da, întrebarea este foarte bună. Durerea este unul dintre prietenii omului, pentru că are valoare de semnal. Se naşte, foarte rar, câte un copil care nu are simţul durerii. E o adevărată nenorocire. Copiii aceştia nu trăiesc prea mult, neputându-se apăra. Se ating de plita încinsă, calcă în spini şi se infectează, însă nu simt nimic. Nu sunt apărați de acest semnal numit durere. Bun, aceasta este durerea fiziologică, pe care o considerăm utilă. Noi luptăm, însă, cu acea durere care nu mai are valoare de semnal, când depăşeşte pragul suportabilităţii, când se cronicizează, când boala dispare, iar durerea rămâne. Căci există şi aşa ceva…
Avea Marquez un scenariu narativ în care o comunitate se îmbolnăveşte de insomnie. Mă întreb cum ar arăta un scenariu narativ în care omenirea ar fi privată de durere.
Omenirea nu ar mai fi posibilă.
Deşi Adam şi Eva nu cunoşteau, pare-se, durerea.
Dacă mă muţi în planul acesta, mă faci să spun nişte chestii care… Şi aşa în familia mea există unele sensibilităţi în relaţia cu Biserica. Vezi, se spune că de la Dumnezeu vine sănătatea şi fericirea. Cu alte cuvinte, durerea a inventat-o dracul.
Plus că iadul echivalează cu promisiunea durerii veşnice.
Ei, atunci avem încă un argument că iadul este pe pământ. În România e foarte multă durere insuficient sau prost tratată. Nu trebuie să mai ajungem în vreun iad, suntem pe deplin familiarizaţi cu el. Mergi la orice cabinet medical, mai mult de două treimi din cei ce ajung acolo se plâng de dureri. O altă parte bună a durerii e că aduce bolnavul la medic. Dacă te răzbate, n-ai încotro. E aici şi o altă problemă. Când eram student ni se spunea cam aşa: dacă vine la voi un bolnav cu puternice dureri abdominale, să nu cumva să-i calmaţi durerea. Lăsaţi durerea să iradieze, pentru că în funcţie de cum evolouează, într-o parte sau alta, o să ne dăm seama care e organul în suferinţă. Suntem în mileniul trei, iar dacă mai gândeşte cineva aşa, atunci este o dovadă de prostie şi incompetenţă. Acum se spune că, dacă la o jumătate de oră de la prezentarea la o unitate spitalicească a unui bolnav, nu i s-a calmat durerea, înseamnă că avem de-a face cu incompetenţă. Există azi metode paraclinice, de laborator, prin care se poate depista organul în suferinţă fără să lăsăm bolnavul să geamă.
Din această perspectivă, evoluţia umanităţii poate fi echivalată cu o evoluţie a luptei împotriva durerii…
Evident! Durerea e de când lumea, apare în toate anotimpurile vieţii. Acum s-a demonstrat că, în fază intrauterină, fătul simte durerea. Mai mult, s-a observat că mamele maltratate în timpul sarcinii nasc copii cu o sensibilitate crescută la durere.
Toate aceste cercetări pe care le-aţi întreprins pe tărâmul durerii v-au dus la intersecţii cu ceea ce am putea numi o „filosofie a durerii” sau cu o filosofare asupra durerii?
Vezi, aici sunt multe lucruri spuse excelent de unii filosofi. Mă gândesc la Cioran, dar şi la Lewis, autor al unui volum intitulat Problema durerii. S-au tot întrebat mulţi de ce există durerea. Religios vorbind, răspunsul e simplu: plătim păcate făcute de noi sau de alţii. Iar dacă nu ai păcate, dar ai durere, înseamnă că „te încearcă Dumnezeu”. Omul de laborator îşi pune, însă, mereu şi o altă problemă: cum se produce durerea? S-a vorbit, apoi, adeseori, despre o purificare obţinută prin intermediul durerii. Din experienţa mea, dar şi din experienţele altora, e foarte limpede că durerea te împiedică să ai o viaţă de o calitate bună. Nu e afectată doar calitatea vieţii, ci şi a gândirii. Gândurile tale bune, constructive, se vor îndepărta. Devii dominat de suferinţă! Şi o observaţie personală: o durere de durată nu te face mai bun după trecerea acelei dureri.
Aşa cum probabil ştiţi, stoicii defineau fericirea prin absenţa durerii. E foarte important, spuneau ei, să încerci la un moment dat o durere intensă, pentru că abia la finalizarea ei poţi să te bucuri de gustul calm al fericirii.
Da, aici cred că mă întâlnesc cumva cu stoicii. Se vorbeşte despre teama de morfină: dacă administrezi morfină sau heroină unui om sănătos, se produce dependenţă. Ambele oferă o stare de fericire artificială, o senzaţie intensă de orgasm. Atât de puternică, încât aceşti oameni nu mai au nevoie de parteneri: ei găsesc în seringă fericirea asta. La bolnavul cu durere, atunci când îi faci un calmant, el nu se delectează cu starea orgasmică; fericirea lui este, cum spun stoicii, dispariţia durerii.
„Mai e şi Formula As, o catastrofă de revistă unde pacienţii se tratează între ei, pe principiul bagă în tine asta că mi-a folosit şi mie. Îngrozitor!”
V-aţi legat numele şi de cercetări în domeniul antibioticelor…
A fost o preocupare de început a mea. Era generată de faptul că lucrarea mea de doctorat, începută în 1965, se înscria exact pe această direcţie. Mai exista un motiv al acestor preocupări: Fabrica de Antibiotice de la Iaşi. Până la un punct am fost util şi acolo. Era o epocă de falsă fericire legată de antibiotice. Credeam că vor rezolva definitiv toate problemele. Încă nu apăruseră rezistenţele atât de puternice la antibiotice, şi încă nu se ştia prea bine cum acţionează ele nu asupra microbului, ci asupra gazdei. Pe astfel de subiecte mi-am făcut teza. La vremea aceea, teza mi-a fost publicată, sub forma unor articole de specialitate, în prestigioase reviste din străinătate. Când am ajuns în America, am fost foarte mândru să constat că unele dintre aceste articole erau incluse în volumul XXIII al marii Enciclopedii (de 30 de volume) despre antibiotice. Era o satisfacţie grozavă pentru mine… Dar să mă întorc la Antibioticele ieşene. La un moment dat, se plângea lumea că penicilina şi streptomicina noastră sunt foarte dureroase la injecţii.
Din câte ştiţi, românii citesc prospectele medicamentelor?
E o chestiune de educaţie. În ultima vreme, informaţia circulă. Mai degrabă pe internet decât prin intermediul acelor foiţe cu scris mărunt. Bine, există unii care evită medicul şi se tratează de pe internet unde lucrurile nu sunt sub garanţie totală. Mai e şi „Formula As”, o catastrofă de revistă unde pacienţii se tratează între ei, pe principiul „bagă în tine asta că mi-a folosit şi mie”. Îngrozitor! Am mai zis-o: oamenii nu sunt şuruburi! Iar asemenea sfaturi pot duce la catastrofe.
„M-am dus acolo ca un cocoş! Când am dat cu capul de ştiinţa de acolo mi-am dat seama că sunt asemenea cocoşului care stă pe gardul coteţului şi se uită dispreţuitor la găini; îşi zice că e foarte înalt, însă nu ridică deloc capul ca să vadă că e la baza muntelui”
În 1971 aţi ajuns, graţie unei burse, în Statele Unite. Întâlnirea cu modul în care se practica acolo medicina a reprezentat pentru dvs. un şoc profesional?
O, da!
Încerc să-mi dau seama cum ne poziţionam la acea vreme în contextul întregului.
Ca să-ţi faci o impresie, imaginează-ţi că după război îngheţase orice fel de informaţie care venea din vest. Toate informaţiile le primeam prin intermediul ruşilor. Ei luau revistele din vest, le studiau cu atenţie, făceau din ele nişte referate rezumative pe care apoi le trimiteau în ţările socialiste. Se chemau „Referativnîi jurnal”. Informaţia venea prelucrată şi, în plus, fiind în limba rusă, te silea să înveţi rusa. Mai era ceva: totdeauna ţi-o trimiteau cu suficientă întârziere ca să nu poţi fi competitiv cu ei. Toată această poveste ne-a făcut să batem mult timp pasul pe loc. Din acest punct de vedere, venirea lui Ceauşescu a însemnat o destindere şi, implicit, un progres. Începeau să ajungă şi la noi articole, cărţi din Occident. Eu n-aş fi putut să-mi fac teza de doctorat dacă n-aş fi avut acces la două volume impresionante despre mecanismele antibioticelor, venite la Biblioteca Centrală Iaşi. Directorul de atunci, domnul Botez, l-a chemat pe profesorul meu şi l-a întrebat dacă nu are nevoie de nişte cărţi din domeniu. M-a pus pe mine în legătură cu domnul Botez şi în două luni m-am trezit cu cărţile respective. Aur curat!
Să înţeleg că şi achiziţia oficială a unor astfel de publicaţii devenise permisă?
Ştii cum procedase profesorul Botez? A vândut o colecţie din Monitorul Oficial pe ultima sută de ani. Le avea în mai multe exemplare şi îi ocupau spaţiu în beciul Bibliotecii. Biblioteca Congresului din SUA are ambiţia de a aduna orice tipăritură care apare în lume, oriunde. Le-a vândut colecţia respectivă pe o sumă importantă pe care a reinvestit-o în achiziţia unor cărţi foarte necesare. Vreau să revin, însă, la întrebarea ta despre şocul profesional. Mi-am luat doctoratul în iunie 1971. Aveam 29 de ani, eram cel mai tânăr doctor în medicină din ţară. Pe atunci, erau profesori care aveau peste 50 de ani şi nu reuşiseră să-şi termine doctoratul. Eram, deci, un fel de element de progres. Nu vă ascund că eram şi foarte mândru de mine. Nici nu se uscase bine cerneala de pe teză şi am reuşit să ajung cu o bursă în America. M-am dus acolo ca un cocoş! Când am dat cu capul de ştiinţa de acolo mi-am dat seama că sunt asemenea cocoşului care stă pe gardul coteţului şi se uită dispreţuitor la găini; îşi zice că e foarte înalt, însă nu ridică deloc capul ca să vadă că e la baza muntelui. (Ne amuzăm – C.C.) Ei bine, cam aşa eram eu! O bucată de vreme am fost pur şi simplu depăşit. Aici m-au înţeles americanii. Mi-au pus în braţe lucrările lor şi mi-au zis: ai două săptămâni să vezi ce facem noi, după care te încadrezi. Am citit două săptămâni. Trebuie să recunosc că aveam o şcoală de medicină bine pusă la punct. Problemele apăreau la sistemele de măsurare şi la metodele foarte noi de explicare a mecanismelor. Îmi ajuta că fusesem intern de laborator; ştiam să ţin în mână o pipetă, să cântăresc la balanţă analitică. Într-un cuvânt, aveam manualitatea de laborator. Americanii nu şi-au dat seama de tot ceea ce ştiam eu, mai ales că aveau prejudecăţile lor despre noi, cei ce veneam din ţările comuniste. Se uitau cu interes să vadă dacă ai coadă, coarne… Îi preocupa ce fel de animal mai eşti şi tu! După două săptămâni, m-am dus la şef şi i-am spus că m-am pus la punct, cu o singură excepţie: nu lucrasem niciodată cu izotopi radioactivi. Mi-au dat o laborantă ca să mă înveţe, rugându-mă să nu o ţin mai mult de două săptămâni, pentru că era nevoie de ea. Zis şi făcut! A doua zi am pus-o să facă ce trebuia să facă; am stat în spatele ei, cu creionul şi carnetul, notându-mi tot ce se se întâmpla. Peste o zi m-am prezentat la şef şi i-am spus că de mâine lucrez singur. Ăla să cadă jos! De a doua zi m-am apucat să lucrez pe cont propriu. Ei credeau că dacă sunt medic, mă ocup numai cu consultaţii, nu cu chestiuni de laborator. Mi-au trimis iscoade, să vadă cum mă descurc. Mi-am făcut treaba. Probele le puneai într-un cititor de izotopi radioactivi (scintilator), care îţi afişa rezultatele a doua zi dimineaţa. Tremura inima în mine, mai ales că mă şi buricasem că sunt deştept. M-am dus dis de dimineaţa să văd ce am făcut. M-am dus la aparat, însă când să iau hârtia cu rezultatele mele, ia-o de unde nu-i! Şeful venise cu o oră înainte şi o luase… Era mai curios ca mine! Pe la 10 şi ceva mă cheamă. Mă duc la el în birou, stătea aplecat asupra biroului, parcă să-mi sporească mie tensiunea. Într-un final, şi-a ridicat capul şi mi-a zis: este foarte bine pentru început, foarte bine! Asta mi-a dat realmente aripi. Peste câteva zile m-am dus în audienţă la el. L-am întrebat dacă ştie cât era glucoza în sânge, la şobolan. Nu ştia. Glucoza la şobolan, cu celule căruia se lucra acolo, era de 0,67 la mie, ori ei foloseau un ser cu glucoza de 2 la mie. Se producea o stresare a celulelor cu care se lucra, iar rezultatele nu erau fiziologice, ci patologice, celulele fiind puse în situaţia diabeticului. S-a uitat la mine şi a exclamat: „Ia uite ce înseamnă să ai un medic în echipă!”. Peste câteva zile m-a întrebat: „Eşti în stare să mai lucrezi 5 ore în plus pe lună?”. Mi-a dat o sută de dolari pentru aceste 5 ore, în care trebuia să citesc lucrările lor şi să găsesc puncte vulnerabile. Suta aia nu mi-a fost dată ca bacşiş; am fost angajat cercetător ştiinţific în cancer, la Institut. M-au chemat la cadre, am făcut vizita medicală, cea mai serioasă vizită pe care am făcut-o vreodată. Atunci am văzut ce înseamnă un consult medical complet şi serios făcut.
Ştiţi ce este surprinzător pentru cineva care priveşte din exterior destinul dvs.? Că v-aţi întors într-o ţară unde ştiaţi foarte clar ce vă aşteaptă…
Am anticipat întrebarea aceasta. Să nu crezi că mi-a fost uşor. Când am plecat am lăsat în ţară cei doi copii, soţia, mama şi socrii. Când m-am dus la mama să-mi iau rămas bun, mama, rămasă văduvă de câţiva ani, m-a întrebat cum să mă sărute: ca şi cum m-ar mai vedea vreodată sau ca şi cum era ultima oară când ne vedeam. Am zis că mă întorc, însă m-a sfătuit să-mi aleg drumul în viaţă fără să mă cramponez de ea. Nu era deloc simplu. Spre sfârşitul bursei, Securitatea a binevoit să-i aprobe soţiei mele să mă viziteze în America. Cei doi copii rămâneau, ca să zic aşa, ca gaj. Între timp, e de spus că fusesem foarte bine primit în comunitatea românească de acolo, formată în cea mai mare parte din evrei. Ca o paranteză, aveau o nostalgie românească de neînchipuit; printre ei se afla şi constructorul Spitalului Parhon din Iaşi. M-au adoptat, după ce, în prealabil, m-au studiat îndelung. După ce a venit soţia mea, într-o noapte m-au dus pe o stradă foarte liniştită, plină de vile şi mi-au spus să-mi aleg o vilă. Urma să primesc cheia, la fel cum urma să primesc şi o maşină. Desigur, trebuia să dau ceva la schimb, evreul tot evreu. Urma să plătesc toate astea pe parcursul a 15 ani. Cum? Patru ore pe zi trebuia să fiu în slujba lor. Era un calcul foarte pragmatic, dacă e să ne gândim la cât de scumpe erau consultaţiile. Cum spuneau ei: „Numai dacă dai bună ziua unui doctor şi te costă deja 40 de dolari”. Imaginaţi-vă că la vremea aceea eu trăiam cu doi dolari pe zi… Copiii urmau să mi-i scoată în decurs de şase luni, prin Crucea Roşie! „Ceauşescu vinde absolut orice. Am cumpărat şi membri ai Comitetului Central”, mi-au mai spus. M-a tulburat propunerea aceasta, mai ales că şeful meu de la Institut era foarte mulţumit de rezultatele mele. Vorbise despre asta într-o şedinţă de-a lor, ceea ce, pentru un român, era o premieră.
Deci aţi fi rămas…
Mai că aş fi rămas, numai că soţia mea a fost absolut categorică. Două argumente mi-a adus. Unul realist: „Vrei să-mi omori părinţii?”. Sigur, ţineam la ei. Socrul meu îmi fusese profesor de istorie, eu fiind elevul său favorit. Apoi, un argument, să spun aşa, romantic: „Cine-mi dă merii mei din faţa casei?”… Până la urmă, evreii de acolo au înţeles şi ne-am despărţit cu speranţa că într-o bună zi am să revin. Şi, într-adevăr, au făcut tot ce se putea face ca eu să revin. Când m-am întors în România, am primit o bursă de patru ori mai mare din partea Institutului. Chestia asta mi-a pus lăcata. Securitatea a considerat că dacă aş fi plecat cu această nouă bursă, nu m-aş mai fi întors. Până în 1990 nu am mai ieşit în vest.
Aţi încercat exerciţii de imaginaţie referitoare la cum ar fi evoluat destinul dvs. profesional dacă rămâneaţi acolo?
De câte ori încercam acest exerciţiu, îmi puneam singur frână pentru că mă apuca disperarea. Să nu uităm că eu m-am întors în 1972, când încă atmosfera era cât de cât destinsă. Ce a urmat, după tezele de la Mangalia, ştim cu toţii. Cel mai frustrant era când vedeam că nu pot aplica nimic din ce învăţasem în America. Singurii beneficiari rămâneau studenţii mei, care au văzut un altfel de profesor, un altfel de mod de a gândi. Se strânsese şurubul atât de tare încât copiii mei ajunseseră să-mi facă reproşuri: „Tată, ce-ai făcut cu noi? De ce ne-ai închis aici?”.
Aţi avut curiozitatea să cereţi CNSAS dosarul dvs.?
Nu m-a lăsat fiica mea! Îm spusese într-un anumit context rectoriţa de la UMF că de la noi, de la laborator, trei dădeau cu subsemnatul despre mine. Alina (Alina Mungiu Pippidi – C.C.) a văzut dosarul meu şi mi-a zis: „Nu trebuie să-l vezi ca să nu faci infarct!”. Când s-au publicat nişte liste cu persoane de sprijin am constatat că mulţi dintre cei de acolo, de pe liste, fuseseră oaspeţi în casa mea. Băusem cu ei, mă confesasem, spuneam bancuri cu Ceauşescu. Ca pe urmă să aflu că… În fine, ceea ce contează acum e că pot vorbi fără să-mi fie frică. E cel mai mare câştig, cel puţin pentru mine care, având de-a face cu studenţi străin, ca prodecan…
„Există o scenă în 4,3,2 când se discută în jurul unei mese. Prietenii mei mi-au zis foarte clar: Tu eşti ăla, iar noi suntem ăştia…”.
Ca părinte aţi încercat să vă impuneţi punctele de vedere, să trasaţi căile pe care să le urmeze copiii dvs.?
În primul rând, nu mi-am bătut niciodată copiii. Am încercat mereu să-i lămuresc şi să-i responsabilizez. M-am străduit să le fiu mai degrabă prieten decât tată. La fel a procedat şi mama lor. I-am luat cu mine, de vreo două ori, în jurul ţării, din judeţ în judeţ, eu fiind pasionat de oale. Îi impregnam continuu cu istoria ţării, cu etnografie, dar şi cu ceea ce văzusem eu că se întâmplă în lumea civilizată. Încercam să le confer o anume deschidere. Alina, care scria eseuri încă din liceu, a fost numită, în facultate, responsabilă cu propaganda, sau cam aşa ceva.
Aspect biografic care i s-a reproşat ulterior.
I s-a reproşat pe nedrept, n-a scris un rând, niciodată, despre Ceauşescu. De altfel a şi câştigat un proces cu PSD-ul, determinându-i pe respectivii ca, la oră de vârf, să spună pe televiziuni că greşesc. Îmi amintesc că era o şedinţă importantă, în amfiteatrul de Anatomie, pe teme de ateism. Ăla de la Comitetul Judeţean Partid în prezidiu, eu, prodecan, în banca întâi, alături de conducerea Universităţii. Trage unul o conferinţă cu limbă de lemn despre ateism şi cine aud că se înscrie la cuvânt? Fiică-mea, din ultima bancă. O aud că zice: „Părerea mea este că fiecare student trebuie să înceapă prin a citi Biblia”. Asta în 1988! Şi s-a făcut o linişte… Iar după o pauză semnificativă o aud cum continuă: „Pentru că nu poţi critica ceea ce nu ştii!”… După aia mi s-a spus de la Partid să-mi ţin fata în frâu că voi da de dracu…
N-aţi simţit acel egoism de a-i conduce pe copii pe drumul profesional urmat de dvs.?
Am ţinut mult ca Alina să rămână în medicină. Mi se părea că are calităţi pentru a deveni un medic bun. A dat la medicină cu o singură condiţie: să facă psihiatrie. La final, când a terminat şi stagiile, ajunsese foarte bine văzută. S-a dat drumul la doctorate. M-am dus la profesorul Pirojinschi şi l-am întrebat dacă Alina poate candida pentru un post. Nu, că întâi să profeseze la ţară. Când i-am spus Alinei că nu i se permite să participe la concurs, m-a privit şi mi-a zis: „Tu crezi că m-am zbătut atât de mult să învăţ, să nu te fac de râs, să acumulez atâta, ca să mă trimită ăştia la ţară? Eu din momentul acesta am terminat cu Medicina!”. Şi-a mutat cartea de muncă la „Convorbiri literare”. De acolo, Stelian Tănase a adus-o la revista „22”, pe urmă s-a mutat la „Expres”, ca redactor şef, lucrând cu Cornel Nistorescu. De acolo a plecat în Statele Unite.
V-a durut despărţirea ei de Medicină?
Sigur că m-a durut. După ce o pregăteşti, după ce ştii că e bună, că are calităţi în domeniul acesta… Dar asta e! N-a vrut învelişul familiei, nu a vrut să fie fata lui tata. A demonstrat că poate să răzbată pe cont propriu, dovadă că a făcut doctoratul în politică, nu în medicină, dovadă cei doi ani de la Harvard, şi, apoi, în alte mari Universităţi.
Şi Cristian, fiul dvs., a dat, din câte ştiu, la Medicină.
A dat că a vrut el, nu eu! Era altă plămadă, însă spunea ceva de genul: „Ce, soră-mea e deşteaptă şi eu prost?!”.
Ar fi fost un bun medic, ce credeţi?
E bine că nu a făcut Medicina! Cristi este hipersensibil şi ar fi suferit pentru fiecare bolnav de-al lui. În primul an, a căzut primul sub linie. În al doilea an, cu o lună şi jumătate înainte de admitere a făcut hepatită, în formă serioasă. A dat admiterea şi a picat. O colegă l-a determinat să dea la Filologie. A intrat la Engleză, primul pe listă. Între timp lucra şi pe la nişte radiouri, pentru că era perioada aceea a talk-show-urilor pe la ore târzii. Îşi neglija cursurile, mai ales că apăruse neobligativitatea de a le urma. Aveam treabă la Universitate, odată, şi îl văd pe prorector care îmi spune: „A, domnule Mungiu, azi am o dublă bucurie. În primul rând vă revăd pe dvs., în al doilea rând mi-a apărut pentru prima oară feciorul dvs. la curs”… Dacă el stătea la radio până la 2 noaptea, cum să ajungă la 7,30 la cursuri?! Era, însă, conştiincios şi îşi lua examenele cu note mari.
Existau elemente care să prefigureze admirabila lui carieră în film?
Când a terminat Facultatea, am reuşit să-i obţin o catedră de engleză la Şcoala Postliceală Sanitară. Mă rog, am fost uşor şantajat: a trebuit să predau şi eu nişte ore, la pachet cu Cristi, ca să onorez şcoala. Vrând nevrând, am predat un an acolo. Cum sunt eu profesor în stil american, le dădeam voie să-mi trimită bileţele nesemnate, cu tot felul de întrebări. Una din întrebări era: „Cum se face că un profesor de talia dvs. pierde timpul cu nişte fiinţe ca noi?” (ne amuzăm – C.C.). Cristi își luase, însă, treaba foarte în serios; din clasa lui, două eleve au intrat la Engleză. După un timp, m-a informat că meseria de profesor nu reflectă vocația sa și că ar vrea să dea la regie de film. „Ești puțin tra-la-la”, i-am zis. „Acolo intră copii de regizori, de actori, noi nu cunoaştem pe nimeni”. Normal că l-am susţinut. S-a dus, a dat probele, însă, îndrăgostit fiind, uită de o ultimă probă, se urcă în tren şi vine la Iaşi, la iubita lui. Sună cei de la Bucureşti să vadă ce s-a întâmplat cu fiul meu, iar Cristi, foarte mirat, întrabă: „Mai era una?!”… În fine, a dat anul următor şi a intrat. Din anul doi a fost chemat în platou să lucreze cu Bertrand Tavernier, la un film care, ulterior, a luat Palme d’Or la Cannes. La final, Tavernier, mulţumit de Cristi, i-a dat acestui o scrisoare de recomandare. A lucrat apoi cu Radu Mihăilean, pentru filmul acestuia „Trenul vieţii”, premiat şi acela. Când era el prin anul trei, mă duc la Constanţa, la o şedinţă la care participau decani din întreaga ţară. Printre ei şi decanul de la Cinematografie. Mă duc la el, mă prezint şi îi spun că am un fecior pe la facultatea lui. Se uită la mine, apoi îl aud că-şi cere scuze că nu pot să-i dea încă diploma fiului meu. „I-am da-o acum, că de la noi nu prea mai are ce învăţa…”.
Vă regăsiţi în filmele lui?
Categoric! Sunt acolo părerile mele asupra lumii, asupra vieţii, asupra religiei, asupra avortului, sunt în filmele lui concepţiile care pluteau în casa noastră… Există o scenă în „4,3,2” când se discută în jurul unei mese. Prietenii mei mi-au zis foarte clar: „Tu eşti ăla, iar noi suntem ăştia…”. Părerile spuse la acea masă sunt ale mele şi ale amicilor mei. Sigur că nu ne-a copiat, ci doar a transfigurat un set de idei; atmosfera, însă, îmi era extrem de familiară. Nu citisem scenariul, nu ştiam nimic dinainte… Aşa cum nici acum nu ştiam mai nimic despre filmul pe care Cristi l-a făcut despre Tanacu.
„Am luat treizeci de cărţi poştale şi am scris meşterilor olari pe care îi cunoscusem în peregrinările mele în jurul ţării. Au venit la Iaşi douăzeci şi opt de olari, din toate zonele ţării”
Ne apropiem de finalul discuţiei. N-aş vrea să trecem cu vederea una dintre pasiunile dvs. cu efecte şi asupra oraşului Iaşi. Puţini mai ştiu astăzi că pasiunii dvs. pentru ceramică i se datorează Târgul anual de ceramică „ Cucutenii 5000”.
Nu doar mie i se datorează acest târg. E drept, în casă la mine s-a formulat această idee pentru prima oară. Făcusem la sala „Rotonda U.M.F.” trei expoziţii de ceramică Ogrezeanu (Aurelia şi Stelian), celebrii olari din Horezu. La un pahar de vin, la care participa şi profesorul Pavel Florea, preşedintele Comitetului de Artă şi Cultură, Ogrezeanu a sugerat înfiinţarea unui târg de oale, asemănător celui existent deja la Sibiu. Am sugerat să-l facem în jurul Teiului lui Eminescu, pe locul unde era cârciumea aceea în care scandalurile erau la ordinea zilei. Florea a meditat la ideea noastră şi a pus-o în practică. Teodosiu, cel căruia i s-a trasat sarcina asta, a venit panicat la mine: trimisese invitaţii în toate judeţele, însă îi confirmaseră doar meşteri olari din două judeţe. Am luat treizeci de cărţi poştale şi am scris meşterilor olari pe care îi cunoscusem în peregrinările mele în jurul ţării. Au venit la Iaşi douăzeci şi opt de olari, din toate zonele ţării. A fost un mare succes. Îmi amintesc că la deschiderea târgului, primul secretar al judeţului îl întreabă pe Moş Nica Toader, un meşter olar care făcea olărit ca acum 5.000 de ani, şi care tot timpul era băut: „Moşule, ai venit la chemarea Partidului?”. Moş Nica Toader, descumpănit, priveşte oficialităţile şi, spre coada alaiului, văzându-mă pe mine, exclamă: „Eu am venit că m-a chemat don doctor!”…
Domnule Mungiu, aş vrea să încheiem acest interviu făcând referire la un foarte interesant şi intim proiect pe care îl aveţi acum în derulare: o carte de memorii. Ce anume a stat la baza unui astfel de proiect?
Am socotit că am fost, într-un fel, norocos în viaţă. Norocos prin întâmplările şi oamenii cu care m-am întâlnit. Unii dintre aceşti oameni au contat fie pentru ţară, fie, cum a fost în profesia mea, oameni de valoare mondială, oameni care m-au influenţat la un moment dat. Apoi, cum vă spuneam, am călătorit mult, am cunoscut personalităţi ale ştiinţei şi ale culturii. Mi-am zis că toate aceste întâmplări şi întâlniri au o anumită semnificaţie şi ar fi bine să le afle şi alţii. Cartea va purta titlul Călători între milenii. Într-o primă parte încerc să mă ocup de viaţa mea până la întoarcerea din America. O a doua parte, mai întunecată, aş intitula-o „Înapoiatul”, referindu-mă la înapoierea din America. Dacă Dumnezeu mă va ţine în viaţă, voi scrie şi despre aceşti ultimi douăzeci şi doi de ani. Nici nu ştiu cum e de făcut, poate ar trebui publicată postum; vreau să fiu cinstit cu mine însumi, iar unele persoane încă trăiesc… La vârsta mea, nu mi-e nici ruşine, nici frică să spun adevărul…
