Sorina Bălănescu
La vreme de criză pandemică, pe când înseși temeiurile vieții se văd șubrezite de nesiguranță și frică, Călin Ciobotari îl citește și re- pe Maxim Gorki-dramaturgul, din scoarță în scoarță (penitență, punere la încercare a răbdării și bunăvoinței critice?), după ce, cu numai câțiva ani în urmă, își exersase inteligența pe textele lui Cehov și Shakespeare. De astă dată, cu neclintită acribie de hermeneut el caută valoarea în paginile îmbătrânite de necitire, hotărât să afle reperele de umanitate ale unei galerii de personaje bine înfipte în solul psihologiei realiste, și așteptările nu-l dezamăgesc – pe autorul cărții și pe cititorii care îl urmăm îndeaproape. Călin Ciobotari declară – și se ține de cuvânt – că întreprinderea critică a fost pornită în beneficiul profesional al studenților de la Regia și Arta teatrului, cei care îi frecventează cursul de Spectacologie. Exercițiul curent este de cel de căutare a sprijinului în extratextul scenelor, acolo unde mustește o motivare posibilă și convingătoare a profilului de personaj. De ce la Gorki? Pentru că aici marja de ofertă este atât de întinsă – și atât de puțin atinsă la noi, când o întreagă cohortă de personaje rotunde își așteaptă răbdătoare privirea curioasă care să le scoată din uitare și să le aducă la viață pe scenă. Așa că scrutătorul Călin Ciobotari ia, piesă cu piesă, rânduiește eroii textelor în ordinea densității lor caracterologice, îi pune la treabă pe beneficiarii exercițiilor ( viitorii regizori și/sau actori nu au încotro, intră în jocul hermeneutic),iar rezultatele sunt surprinzătoare, judecând după inventarul de soluții extratextuale, așa cum le-a consemnat profesorul de Spectacologie la seminarii). Crâmpeie imaginative care de care mai fanteziste, ca o bună promisiune pentru cariera învățăceilor se succed, iar cel care le dirijează depășește în îndrăzneala exercițiilor fanteziile celor mai tineri. Aici libertatea profesorului se desfășoară în volute de metafore și imagini care trădează poetul, încurajând neîndoios imaginația celor mai tineri. Pagini întregi de extratext (al profesorului, dar și al unora dintre învățăcei) se deșiră, ca promisiuni ale unor îndrăzneli de viitor. Pe alocuri, întrevedem posibile spectacole post-post-dramatice, mai potrivite pentru un alt repertoriu decât cel în discuție.
Nu este greu de presupus că autorului i-au trecut pe sub ochi zeci și zeci de reprezentații înregistrate, în interpretări de vârf ale unor trupe rusești și străine, dar și cele, câteva, spectacole de colecție din ultimii ani de la noi, că a cercetat o masă de cronici și comentarii pe seama spectacolelor din ultima jumătate de secol. Au fost puse la lucru mărturii antologice ale lui Liviu Ciulei despre spectacolele sale cu Azilul de noapte, iar Alexa Visarion și Miklos Bacs, interpreți, regizori, profesori de Arta teatrului, cititori cu har ai pieselor gorkiene, au rostit gânduri memorabile. Cu folos pentru înțelegerea lui Gorki-dramaturgul, dezbărat de povara obligațiilor de serviciu ale teatrelor și exegezei românești proletcultiste sau, pur și simplu, inepte, este invocată intervenția scriitorului Leonida Teodorescu din martie 1968 (în revista”Teatrul”), desțelenind cu temeritate un nou mod de abordare a dramaturgiei lui Gorki. O bibliografie esențială, din mediul ne-rusesc este frecventată critic, dând credit în plus ori veștejind prejudecăți care se cer ignorate astăzi.
Unul dintre meritele incontestabile ale cărții este luciditatea judecăților critice. Se vede că autorul nu se lasă intimidat de faima internațională, la piesa lăudată se pot aduce rezerve care să ne mențină luciditatea în aprecieri. Cel puțin două reprezentații românești, încredințate, cu ani în urmă, Televiziunii, sunt scoase în evidență pentru măsura și bunul gust regizoral și interpretativ: Micii burghezi, în regia Soranei Coroamă, cu realizări actoricești de prima mână, apoi Cei din urmă, spectacolul lui Radu Penciulescu, unde textul, nu de prima mână, cunoaşte o tălmăcire modernă, originală şi argumentată. Patru părţi, cele mai consistente din cartea de care ne ocupăm au valoare de studii, dar şi descrise cu un condei sigur şi expresiv: Azilul de noapte, Vilegiaturiștii, Copiii soarelui și Barbarii. Celelalte piese (nu le cităm) au parte de o tratare ponderată, minusurile lucrărilor derivând mai ales din ranchiuna dramaturgului, de evidenta lui dorință de a-și desființa opozanții politici cu orice chip. Cârtitori din fire, arătăm, în legătură cu prima piesă a lui Gorki, Micii burghezi, că titlul acoperă, în original, nu numai și nu atât apartenența la o pătură socială, pe care Gorki nu o agreează, ci, mai ales, micimea, meschinăria, filistinismul distrugător al inșilor care populează piesa – atributele negative ale filistinismului sunt excelent prinse în interpretarea actorilor dirijați de Sorana Coroamă. Mai credem că în comentarea reprezentațiilor românești cu Azilul de noapte ar fi fost la locul ei (măcar) menționarea spectacolelor de la Naționalele din Iași și București din anii 30, cu actori remarcabili și în regia celor mai interesanți regizori ai vremii.
Dacă scriitura ar fi fost pe potriva tonului mohorât și apăsător al multor dintre piesele comentate, cartea ne-ar fi pierdut pe drum. Ciobotari este un scriitor născut, și nu făcut, el stăpânește cuvintele, le folosește cu adecvare. Și mai cred că, în materie de teatru gorkian, rămân prea puține portițe întredeschise unei eventuale interpretări, după ce Călin Ciobotari l-a întors pe toate fețele. Autorul român a dat o carte însemnată, un pariu câștigat cu propria exigență.
(Călin Ciobotari, Recitindu-l pe Gorki. Un teatru la marginea crizei, Editura Junimea, Iași, 2021, 284 p.)
